Balcanian dream

Pfff, nu stiu cum sa-ncep. Ok, numele meu e Alex, unii ma vad o tinichea , altii ma vad complex...zic doar ce aud, eu nu ma laud...stiu cand sa zic ca-s de cacat si cand sa ma aplaud.Am stat in maini, m-am pus in cap sa fac un ban...Muream de nervi ca toti aveau si eu n-aveam. Si n-am avut averi si nici acum nu am, dar am un gram...de-ambitie sa-mi depasesc conditia de golan. Si asa e, imi vine cateodata s-arunc cu grijile, probleme, cu mainile...sus in aer.

Parintii mei, mi-ar fi dat dar de unde? Multe datorii iar ei cu slujbe asa marunte. Cand te vad ca te plangi, te ard fara scrupule, gastele ca tine-mi plac. Eu strang banii la ciorap, chiar si in monezi iar tu ii arunci pe geam si tot sarac te vezi si daca vrei sa te simti in pana mea high, lasa-mi mie BMW-ul si urcate-n tramvai! Asa e, multi vor sa traiasca la limita rebel, dar fug la mami cand n-au bani in portofel.

Iar acum am invatat ca dreptatea mi-o fac eu, si trec peste tine daca n-am incotro pentru ca in fiecare zi trag de mine ca de-un caine, sa fac pe dracu-n 4 sa iau cea mai mare paine. Dar am invatat sa am rabdare, caci totu-ti iese cand nimeni nu te crede-n stare si chiar daca visele mi se contrazic, ai mei nu zic ca n-o sa m-aleg cu nimic...si decat nimic, mai bine plin de vise, caci speranta n-a murit.

Dar stii cum e, fericirea-i scumpa si scurta si multa s-a dat si am motive sa n-o ard printre codasi cand vad ca altii fac de capul lor un milion de pasi si sunt un milion de lasi ce dorm in adidasi. Da, trag cu dintii pana la ultimul ban, dar uita-te la mine cum imi iau elan! Si stiu ca nu mai e ca in anii ce-au trecut, cand am facut ce-am vrut, am fost peste tot...important e ca am ramas la fel.

Nu pot sa mai am lacrimi nici macar in zilele in care Dumnezeu se uita incruntat la mine. Am invatat sa tac sa tin in mine si sa rad si orice lacrima pot mult mai bine s-o ascund. Acuma am crescut cica sunt baiat mare, si uneori nu imi permit sa spun nici ca ma doare pentru ca baietii mari nu plang sunt plini de sange, impacheteaza lacrimi gata sa le-arunce.

Si cateodata ma trezesc dimineata, cu pofta de trait pentru ca-i prea scurta viata, dar imi aduc aminte ca mama-mi spunea sa n-am incredere in nimeni, nici macar in ea, sa tin capul sus oricat mi-ar fi de greu si sa fac numai bine aproapelui meu. Dar cum sa fac bine, cand altii-mi fac rau? Mai bine trag pentru mine, pentru sufletul meu pentru ca oricum nimeni nu-ti da daca nu dai si nimeni nimeni nu iti ofera nimic daca nu ai. Iar in momentele in care te duci in jos, ceilalti te-mping mai rau, iar in felul acesta cum sa-l iubesti pe aproapele tau? Cand vad ca faci prea mult bine, lumea se-agata de tine ca un ciuline si toti ca niste jivine vor sa te combine, cu intentii meschine, dar tre' sa fii stapan pe tine, si o sa fie bine...O sa fie bine, stiu asta...mama m-a avertizat cat de grea e viata! Zile bune si rele s-au scurs, insa intotdeauna am tinut capu' sus.
In continuare va spun si voua ce imi spun si mie...nu e tocmai totul perfect, dar o sa fie!

Acest mic amalgam contine piese din repertoriul urmatorilor: Guess Who, Grasu XXL, Bitza, BUG Mafia, Don Baxter, Puya, CRBL si Nane

Viata part time

Pfff nu am mai trecut de mult pe aici, pe acasa, si ma simt putin strain. Sincer am avut multe tentative, multe incercari si de zeci de mii de ori mai multe ganduri. Dar obosit fiind si cu putin timp la dispozitie nu reuseam sa imi fac ordine in minte sa pot asterne aici cateva cuvitne, cu toate ca as fi vrut.

Astazi de diminineata m-am trezit foarte greu si toata aceasta jumatate de zi am fost abatut si foarte tacut. Ce intrebare am avut fixata in cap astazi a fost "Cum de am lasat eu tot, pentru o vara intreaga?". Ma gandeam cate as fi putut face acasa, ma gandeam cate pierd. Trecand cu vederea evenimentele din familie la care ma obisnuisem sa lipsesc datorita faptului ca eram plecat la facultate, iesirile nocturne cu prietenii, cafelele baute in treacat cu un prieten sau o prietena care se plictisea in casa, cluburile, terasele si oamenii ce misuna pe Lipscani, gratarele care durau o zi intreaga, zilele toride la piscina in care numai gura gastii mele se auzea, serile in care stateam de vorba cu ai mei pe balcon. Dar nu in ultimul rand multe momente alaturi de ea...Plimbari lungi fie ele in zile de vara toride, fie in nopti racoroase si placute, prin parcul in care ne-am intalnit pentru prima data...Strangerea mainii ei in mana mea si saruturile ei strengaresti si rapizi pe obrajii mei calzi...Trupul ei fierbinte si gingas stand pe un sezlong la soare...Mandria de a merge pe strada alaturi de o fata atat de frumoasa...Sunt departe de toate acum.

Am incercat sa caut si sa dau raspunsuri la fiecare din lucrurile de mai sus. Si tot ce am putut sa imi ofer a fost o dorinta de a pleca pe picioarele mele, de a lua povara de pe umerii alor mei si revolta pe care o aveam in suflet datorita faptului ca vara trecuta am simtit cum a trecut pe langa mine fara sa am nimic important de povestit si fara multe amintiri, iar eu tin enorm de mult la timpul meu, la verile mele, pentru ca stiu ca fac parte din tineretea mea care odata dusa, nu se va mai intoarce.

Ce fac eu? Ce mai zic? Cum imi merge? Nu pot sa ma plang de nimic. Fie ca asa am fost invatat, fie ca asa simt, fie ca ma incapatanez sa trag mai departe pentru ca stiu ca fata de altii, viata mea e buna. Si nici in cele spuse mai sus nu ma plang, sunt doar cateva intrebari care ma macina in unele zile toride si obositoare, in care timpul trece atat de greu si nu am chef de munca. Ce sa fac, muncesc, split time, 4 ore dimineata, 4 ore jumatate seara, nu prea am timp de nimic...imi spal, imi calc, imi fac curat, mai intru cate o ora/doua pe net sa mai vorbesc acasa, si cam atat. In fiecare zi aceleasi lucruri, aceleasi pahare, aceleasi farfurii, aceleasi tacamuri, doar clientii se schimba de la saptamana la alta...dar aceeasi blonzi cu freze ciudate, cu ochi albastri si cu tatuaje multe. De zis nu mai zic nimic. Am invatat sa nu vorbesc neintrebat, sa imi fac treaba mea cat mai bine posibil, sa nu caut nod in papura, sa nu imi bag nasul unde nu imi fierbe oala, sa ascult de cine trebuie dar sa nu am incredere in nimeni...si dupa cum am observat intr-o luna, merge destul de bine. N-o duc ca pe roze cum ar crede unii, ca am venit aici in vacanta, plaja, mare, distractie, dar nu pot nici sa ma plang ca un fatalau ca imi e prea greu, ca imi e dor de casa, ca nu ma descurc cu banii, ca nu imi place sa fac aia si cealalta. Trag de mine pentru ca stiu ca mai am de 3 ori pe atat de stat aici, si stiu ca pot sa o fac. Si daca fiecare e pentru el, atunci asa sa fie. Sunt bun si zambitor cu toata lumea, nu ma bag unde nu am treaba, nu parasc pe nimeni, imi fac treaba mea, ascult si accept sarcinile. Dar care incearca sa ma ia de fraier si sa imi bage bete in roate, voi plati cu aceeasi moneda, pentru ca in unele momente trebuie sa te dezbraci de caracter, pentru ca altfel nu poti rezista.

Cred ca inchei de acum aici, in speranta ca imi voi gasi linistea sufleteasca in scurt timp pentru ca am acceptat ceea ce fac, si incepe sa imi placa, pentru ca daca as ura si m-as impotrivi, dusmanul meu, timpul, va trece mult mai greu pe langa mine. Nu am scrijelite pe pereti zilele care au trecut si AMR-ul, sincer nici nu stiu in ce zi suntem, pentru ca am pierdut notiunea timpului...aici fiecare luni poate la fel de bine sa fie joi sau duminica.

Atat pentru moment. Parasesc acest mic coltisor al meu, dar nu inainte de a transmite prietenilor mei care stiu ca vor citi, ca imi lipsesc zambetele lor si momentele in care pur si simplu pierdeam vremea. Va pup dragii mei! Iar EI, ii spun ca imi lipseste enorm, si ca o am imprimata pe interiorul pleoapelor si o vad in fiecare femeie...te sarut draga mea!

Soare, mare, portocale, masline si munca

Salutari din Rhodos!

Dupa multe probleme, incercari esuate, stres si alergatura am reusit in final sa semnez un contract de munca pe o perioada de 6 luni, sa lucrez pentru un hotel din Rhodos-Grecia. In urma cu aproape o saptamana am pus piciorul intr-un autocare rapciugos care urma sa ma duca undeva departe. Un proverb romanesc spunea ca "Socoteala de acasa nu corespunde cu cea din targ" si uite asa a fost. Mari asteptari pentru o realitate care te pune imediat cu picioarele pe pamant. Dupa cum va spuneam de autocarul minune, am avut noroc de faptul ca l-am schimbat la Bucuresti, pentru ca in Focsani, au urcat vreo 10 veri de-ai lui 6 cai frumosh, care au inceput sa polueze fonic si olfactiv atmosfera. Cand am aflat ca voi schimba autocarul in Bucuresti, m-am rugat sa nu am "norocul" sa nimeresc in acelasi autocar cu indienii mei, pentru ca nu i-as fi putut suporta pana in Grecia. Am avut intr-adevar noroc, am schimbat autocarele si am pornit la drum.

Fiind prima mea iesire din tara, si da, nu va mirati, este prima, pentru ca mi-am propus cu cativa ani in urma, sa imi cunosc si sa imi vizitez tara ca sa pot spune ca vreau sa merg si in afara. Prima oprire, Bulgaria. Dupa cum am tot auzit de la cei "anti-nationalisti", acei oameni care arata cu degetul spre propria tara "Ce? La noi e varza! In afara e civilizatie, e smecher!", drept sa va spun ca nu este asa. Vecinii nostri bulgari, drept sa va spun, nu sunt cu nimic mai presus. Au si ei intr-adevar o tara frumoasa, dar cu nimic mai presus. Peisaje frumoase, case saracioase care se imbina cu arhitectura moderna, rable si masini de lux, etc. Capitolul la care suntem sub ei, sunt drumurile, si faptul ca sunt mai ambitiosi si mai patrioti decat noi. Asadar, nimic special in Bulgaria, nici un lucru care ar putea sa iti fure privirea si sa exclami "Oau!"

Cu pasi repezi si cu manele in autocar, am ajuns in Grecia. O tara despre care auzisem multe si marunte. Criza financiara, revolutie lucruri care contrasteaza cu peisajele si cu traditia de mii de ani. Aici ai ce vedea, pentru ca, norocul lor, au relicve la tot pasul. Turismul e in floare, si as putea spune ca turismul e inima care inca pulseasa venituri serioase in batrana Grecie. Sfarsitul calatoriei cu autocarul a luat sfarsit in Atena, in portul Pireu. Mizerie pe strazi ca la noi, doar ca la ei in loc de corcodusi sunt portocali sau lamai care cresc pe marginea bordurilor. Oameni de toate natiile, majoritatea de speta joasa, ca in fiecare port...marochini, cersetori, tigani, homosexuali, negustori, de toate. Ceea ce m-a impresionat a fost faptul ca la o taraba se vindeau steaguri cu drapelul Greciei. Frumos mi-am spus, bravo! Sper ca si la noi voi gasi cate o taraba, chiar daca e vai mama ei, dar in statiunile turistice ar trebui sa fie.
In Pireu am stat ca un homeless o zi intreaga, de cand am ajuns, dis-de-dimineata, pana seara la 7 cand a plecat ferry boat-ul din port spre Rhodos. De pe ferry nu am ce sa povestesc, doar ca am facut aproape 12 ore, si nu am facut nimic decat sa radem si sa ne cunoastem intre noi, ma refer la mine si la ceilalti romani care mergeam spre diferite insule.

Odata ajunsi in Rhodos, agitatia a inceput. Inca odata socoteala de acasa nu a corespuns cu cea din targ, pentru ca nu a fost tocmai cum ni s-a spus de la firma, dar fiind baieti descurcareti, am reusit sa ajungem la hotel. Rhodosul, un oras tipic grecesc, plin de turisti, masini inchiriate, agitatie si caldura mare. Ochii imi fugeau peste tot din taxiul al carui sofer a incercat sa ne fie un fel de ghid, stangaci si cu o engleza stalcita...dar oricum, frumos din partea lui.

Dar gata, am ajuns la destinatie! Hotel Aegean Park, Kolymbia, Rhodos. Am fost intampinati de manager, care s-a dovedit a fi un om de treaba, care tine la staff-ul lui, ii incureajeaza si ii intelege. Am fost cazati, ne-a fost facut un instructaj scurt si am fost liberi. Timp de 3 zile am avut liber, sa umblam, sa cunoastem, sa mergem la plaja, si restul. Abia aici am luat contact cu grecii. Oameni duri la prima vedere, dar foarte politicosi, zambitori si saritori. Peste tot esti salutat, ti se raspunde la salut, ti se spune multumesc sau cu placere. Negustorii, vanzatorii sau patronii de terase si localuri iti zambesc, te poftesc inauntru si chiar unii din ei iti stiu si limba si te invita la ei. Unul din ei, vazandu-ne ca chicotim si ne uitam la portocalii din cutea terasei lui, a disparut pentru cateva minute, si s-a intors cu bratele pline de portocale proaspat culese de sub ochii nostri. Frumos, inca o bulina alba. Aici ce as mai putea sa spun, sunt preturile. Eu spun ca putin mari pentru nivelul de trai din Romania, dar relativ ok pentru ei, si foarte bune pentru turisti.

De 3 zile am inceput munca. Nu e nici usor si nici foarte greu. Ca intr-un hotel de 5 stele, cu pretentii, managerii vor intotdeauna ca totul sa fie struna, sa mearga totul repede iar clientii sa fie multumiti, sa le zambesti si sa stii sa te vinzi. Atmosfera din cadrul staff-ului e foarte ok...toata lumea comunica cu toata lumea, nimeni nu are nimic cu nimeni, toti isi urmaresc treburile, pentru ca vin la munca, isi castiga banii si pleaca acasa, atat! Cand e de munca se munceste...pe rupte, in viteza si in echipa. Cand e de gluma, se rade, se face misto, se fac schimburi de cuvinte si de expresii dintr-o limba in alta.

No, cam atat pana acum. Sper sa fie bine si in continuare, sa fac fata la efort si sa rezist stresului, dar spun ca am inceput cu dreptul. Ah, am uitat sa spun ca marea la ei, e fix ca in carti, la tv sau in vederi...minunata! Plajele sunt de vis iar muntii ce le inconjoara le fac si mai frumoase. Pot sa spun ca am avut ceva timp si pentru plaja si am apucat sa ma bronzez putin. Pana la toamna am timp!
Pana data viitoare "stay safe"! Sunt Tipu' de la 10, ma inclin!

Dor...

La mine-n suflet, ca si-afara, e tot pustiu si vant si rece.
Spuneai ca mi-e usor cu timpul. Dar el nu vindeca, doar trece.
Nu mai sunt eu de cand nu esti, caci ma gandesc la tine-ntruna
Si-aceste ganduri ti le-am scris cu sufletul, si nu cu mana.
As da orice sa te privesc, sa te ating...macar putin,
Nu esti aici in brate sa te strang si sa iti miros parul fin.

Sa stii ca n-am uitat deloc de toate soaptele promise
Cand ghemuiti priveam spre cer si ne-nveleam numai cu vise,
Cand te strangeam oftand la piept si adormeai in gand cu mine
Si te trezeam in miez de noapte sa-ti soptesc "Mi-e dor de tine!".
Numai cel care n-a iubit, n-o sa-nteleaga niciodata
Cum pot doi oameni intr-un suflet sa simta acelasi lucru-odata.

Stiu ca iubesti mult trandafirii...ti i-as aduce zeci de ori,
Dar astazi nu esti langa mine, ca sa iti spun ce simt prin flori.
Te rog acum, in lipsa mea, sa-mpaturesti aceste randuri
Si ai sa simti ca tii in maini, cel mai frumos buchet de ganduri.
Inchide ochii si respira...Incet, s-auzi cum iti soptesc:

"Sa nu uiti uiti asta niciodata...Mi-e dor de tine...Te doresc!"

Hoinareala

Cu vesnicii blugi rupti si cu tenesii in picioare astazi am iesit sa cutreier orasul la pas. Scolareste, cu un rucsac in spate, mai mult gol, am plecat incet incet de acasa pentru a-mi rezolva cateva lucruri si pentru a face o plimbare prin orasu-mi proaspat renovat si inflorit.

Edilii locali profita de faptul ca vin alegerile si au hotarat ca intr-un final sa infrumuseteze unele parti din oras si cel mai important centrul. Borduri noi, flori, curatenie, lume multa...frumos si placut. Era timpul pentru o schimbare.

Am parcurs incet centrul orasului si dupa cum am spus mai sus, am ramas placut impresionat ca toate sunt pe roate si pare ca orasul incepe sa isi intre in ritmul in care a fost acum cativa ani. Am ales in continuarea traseului meu, strada George Bacovia, pentru ca este linistita si e una din putinele strazi din oras in care mai gasesti case clasice si boeme, chiar si doua monumente istorice, dar care la randul lor se imbina cu casele impunatoare construite nu de mult. De pe strada George Bacovia, strada pe care hoinaream in copilarie cand veneam de la scoala, am ales sa fac dreapta pe strada Ion Luca pentru ca la cativa pasi sunt cateva scari pe care coboram mereu fie in anii cruzi de scoala fie in ultimul an de liceu pe unde ma plimbam de mana cu fata de care eram indragostit. Cobor scarile iar casele cochete se ascundeau in spatele copacilor inca infloriti. Acelasi caine mic, urat si rau, ma latra, asa cum o facea si cu ani in urma. Ma amuz si imi continui drumul care se sfarseste pe strada cu pomi infloriti dar da in blocurile gri socialiste. Ajung linistit odata cu adierea vantului in cartierul de blocuri linistite in care mi-am petrecut o parte din copilarie. Aici m-am intalnit cu unul din cei mai vechi prieteni ai mei cu care am copilarit si unul din foarte putinii cu care am pastrat legatura. Mesterea ceva la masina si bucuros ca ma vede, lasa cheia de 14 pentru cateva momente. Stam putin de vorba, ne salutam prietenos dupa care imi vad in continuare de hoinareala mea. De aici m-am indreptat catre locul de veci al bunicii, pentru a-mi gasi linistea pentru cateva momente. Poza ei de pe mormant parca imi zambeste si imi da puterea si increderea sa merg mai departe. Iar de aici va fi acelasi drum inapoi spre casa, presarat cu pomi infloriti, flori, fetele frumoase care impanzesc orasul si masinile scumpe si lucioase care circula neglijent.

Si uite asa, astazi mi-am luat portia de aer si de rememorare a tuturor locurilor indragite de mine din oras, mergand incet incet, doar eu cu mine, in orasul meu...Mi-am incarcat bateriile, acum sper sa ma tina cat mai mult. Salut!

Fiecare sfarsit are un nou inceput

Nu stiu cum sa-ncep. Ca de obicei, pornesc cu o mare varza de idei si trairi recente din care trebuie sa extrag ce e mai frumos, ca sa nu bat campii aici.

Doar ce m-am intors din Bucuresti, unde am avut un weekend plin de peripetii si de momente frumoase. Am inceput acest weekend putin cu stangul datorita unui mic incident cu masina, dar incet incet am revenit pe fagasul cel bun.

Am petrecut aproape 4 zile alaturi de doi din cei mai buni prieteni ai mei, alaturi de care am nenumarate amintiri...fostul meu coleg de facultate si de camera din primii ani de facultate, si buna mea prietena si colega de apartament din anul pe care tocmai l-am incheiat. Am depanat amintiri, am ras, am cantat impreuna, pe scurt a fost un weekend placut. Ultimul weekend in Bucuresti pentru urmatoarea jumatate de an.

Fiind nevoit, mi-am strans lucrurile din camera in care am petrecut ultimile 8 luni. Cu bune, cu rele, cu muzica la maxim, cu lacrimi, cu rasete, cu nopti fierbinti si tarzii si dimineti insorite...a fost frumos. Am reusit sa transform impreuna cu a mea colega, acel apartament intr-un camin, intr-un loc calduros si frumos pe care noi il numeam "acasa". Ii voi duce lipsa, dar cum lucrurile bune se duc pentru a face loc altora mai bune, astept linistit.

S-a mai scurs un an de scoala, de facultate. Al patrulea an in Bucuresti, capitala vietii. A fost poate cel mai activ, cel mai frumos, cel mai distractiv. Una peste alta sunt impacat cu mine pentru aceasta perioada.

M-am plimbat din nou prin parcul meu preferat, de suflet, in care am mers in atatea zile sa alerg, sa mananc inghetata, sa stau pe o banca linistit, sau sa sufar dupa vreo prezenta feminina. Inverzit, plin de viata si plin de copii ca intotdeauna, de aceasta data am avut ocazia sa-i parcurg aleile alaturi de o persoana draga. Si uite asa pot trece in continuare pe lista mea, chicoteli, rasete, povestiri, ciocolata, maini reci, priviri pe furis care au dus la ceva "exhaustiv" de placut si de...nici nu gasesc cuvantul potrivit...hmmm, energic, momente in care ai incontinuu un zambet tamp pe chip. Pentru cei care inteleg mai greu, e o EA...care m-a facut sa rad si nu doar sa zambesc intr-un moment in care eram putin trist. Am impartit o ciocolata si s-a deschis si mi-a povestit despre ea ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata si m-a imbratisat la plecare ca si cum ar urma sa plec o viata.

Mi-am luat la revedere de la Bucuresti, orasul meu adoptiv, care ma tine in priza si ma face sa nu cedez. Cu un ochi plang iar cu unul rad, dar ne vedem in toamna amice! Salutari! Si o imbratisare calda fetei cu mainile reci.

Pur si simplu...

Sincer, ar fi trebuit sa fiu la facultate acum, rezolvand unele lucruri, dar uite ca nu sunt. Stau in fata laptopului, in bucatarie, incercand sa fac fata psihic tipetelor de copii nazbatiosi de afara si scriind aceste randuri.

Asta sunt eu! Am 22 de ani si 8luni, sunt student in anul 1 la master, am ramas putin in urma cu facultatea, nu am nici un ban, stau in chirie iar facturile ma omoara (pur si simplu dupa ce vad ca se afiseaza intretinerea intru in casa si beau un pahar de alcool), sunt oarecum departe de casa si de prietenii mei fara de care nu pot sta, sunt singur in ciuda sanselor si posibilitatilor, am cateva mici datorii dar care ma preseaza si de care sper sa scap pana la sfarsitul lunii. Dar ce pot sa fac? Imi asum aceste lucruri, si nu ma plang despre ele, ci le spun cu un sarcasm, un umor si o autoironie iesita din tipar. Si da, stiu ca nu sunt singurul in situatia asta, si da, din aceasta cauza nu vreau sa fac un mare taraboi, pentru ca asta e viata de tanar, de student, de provincial...o viata pe care o iubesc de aproape 4 ani incoace. Sunt recunoscator ca nu am alte probleme mai grave de natura sociala, fizica, de sanatate sau de familie, si mereu ma gandesc ca nu ma pot plange pentru ca sunt multi altii care o duc si mai rau, sau au dus-o si mai rau si au scos-o la capat pana la urma.

Asa cum spunea candva, de mult, un mare caracter, recunosc si eu la randu-mi ca sunt prost...dar, dar cand ma uit in juru-mi, prind curaj. Nu am mari vise, dorinte absurde, vicii nesanatoase, prieteni ciudati sau probleme de familie de care sa pot abuza. Nu gasesc nimic interesant in a ma lauda cu orice achizitie de la chiloti, sosete pana la telefoane si alte lucruri. Nu ma avant in relatii puerile pe care sa le declar nemuritoare timp de, eu stiu, doua saptamani. Si cel mai mult, nu imi bat joc de cei mai slabi de inger ca mine sau cu mai putin noroc in viata. Am defectele mele, de care nu sunt tocmai mandru, dar incerc sa tin drumul cel bun.

Asta sunt! Imi asum toate lucrurile. Stiu ca nu sunt in masura sa dau cele mai pompoase si mai filosofice sau poate nici cele mai prostesti sfaturi, dar, sustin cu tarie un singur lucru. O viata avem de trait! Si cu bune, si cu rele, asta este, trebuie asumata. Te plangi ca a trecut ziua pe langa tine...nu mai dormi dupa-amiaza! Te plangi ca mereu paharul e gol...mai toarna-ti o vodka, si poate asa devii mai optimist! Ti-a murit capra,ok...dar de ce sa moara si cea a vecinului fara motiv cand iti poti cumpara una mult mai buna, sa crape capra vecinului in patru de ciuda. Te plangi ca nu iti ajunga banii...aminteste-ti ca erau zile in care iti calculai pe calculatorul telefonului sa te poti incadra in ultimii bani...si uite ca ai supravietuit! Spune orice vrei, dar zambeste...au fost si zile mai urate!