Manifest

Mi-e somn incontinuu, am muschii amortiti iar creierul meu parca a intrat in hibernare si nu stiu de ce nu imi pot reveni. Adevarul e ca nici nu prea ma fortez sa fac ceva, pentru ca nu am nici o motivatie, nu prea am ambitie, recunosc, in perioada asta las timpul sa curga...

Sunt singur, si am parca o sete de singuratate, ma mir, pentru ca de obicei nu pot sta singur. Nu vreau sa mai aud pe nimeni cum se plange, nu vreau sa ma mai suni, nu vreau sa mai aud mereu ca nu sunt bani, nu vreau sa mai vad "prieteni" cu interese proprii, nu vreau sa ma mai cauti, nu vreau sa-ti mai intind mana, nu vreau sa ma judeci, vreau sa ma asculti,nu ma cautati...va caut eu.

M-ai plictisit, m-ati plictisit, nu mai am stare, nu mai am rabdare...nu sunt revoltat, sunt foarte sictirit si nu tolerez nici o greseala, nici un gest deplasat, nici o fraza grava, nici o gluma proasta...nimic. Sunt de o seriozitate ingrozitoare, de o insensibilitate straina-mi pana acum, si totusi de o sensibilitate mult prea mare...si am momente in care mi-as da doua palme.

Nu ma mai intereseaza, nu ma mai mira, nu ma mai doare, nu-mi mai pasa, nu ma mai incanta, nu ma mai sperie, nu ma mai bucura, nu mai iubesc...nimic. E un nimic gol, de care fugeam mereu, iar acum il vreau...

Si mi-e ciuda...mi-e ciuda intr-un final pe mine, pentru ca pot, vreau si merit mai mult, pentru ca am fost fraier, pentru ca mi-a pasat prea mult, pentru ca nu am luptat mereu pana la capat pentru ce imi apartinea, pentru ca ascult dar tac.

Plec o perioada. Sunt asemeni unui zombi care respira, mananca, bea si vorbeste destul de rar, si...nu-mi mai pasa.

...eu imi voi reveni...voi o sa reveniti?

In memoriam...

Paseam in curtea casei in care am copilarit, si ma intampina mereu cu zambetul pe buze, bucuroasa ca astazi ziua ei va fi mai buna, pentru ca am venit eu sa o bucur, sa ii povestesc, sa ii ascult oful, sa radem, sau pur si simplu sa ascultam tacerea acelei case.

Verile erau pentru mine un izvor de fericire, de chicoteli, de flori si de fructe. Imi amintesc cum ma chema pe furis si ma trimitea sa cumpar inghetata pentru amandoi, chiar daca mancasem inca doua in aceeasi zi. Tin minte si acum, una de vanilie pentru mine si pentru ea de ciocolata. Toamna, o priveam cum culege strugurii, agale, cu ochelarii pe nas, afundata in gandurile ei...dar nu uita ca sunt si eu acolo si ma chema mereu sa-mi dea ceva bun, pus la pachet de acasa. Iernile erau ca in povesti, cand curtea era plina de zapada, iar strada rasuna de glasuri de copii, ma astepta mereu impletind langa soba, cu o cana de ceai cu miere de albine.

Nu ma certa si nu ma batea, chiar daca am fost un copil stiurlubatec, stia sa-mi spuna frumos ce e bine si ce nu, sa ma faca sa stau cuminte doar povestindu-mi. Nu m-a crescut in puf, nu mi-a facut cadou jocuri pe calculator si nu m-a dus la McDonalds, dar in schimb m-a leganat cu perna pe picioare cand eram mic, imi impletea mereu sosete si pulovere, imi facea gem si dulceata, invartita si placinta cu mere, si radeam mereu de bunicul.

M-a invatat sa spun o rugaciune seara la culcare, sa pot dormi linistit, m-a invatat sa cos, sa gatesc, sa plantez, sa culeg, sa fiu calm, sa am speranta, sa fiu impaciuitor...

Ma chema mereu la ea cand era singura, sa ii tin de urat, sa mai stam de vorba, sa ne uitam seara la emisiunile noastre preferate si sa chicotim impreuna.

As vrea sa-ti tin si acum de urat, as vrea si acum sa mai radem impreuna, sa-mi faci invartita sau chisalita, sa ne uitam la televizor, sa-mi impletesti...Dar ai plecat...

Ai plecat, dar vreau sa stii ca ai lasat ceva in urma ta, ca vorbele si povetele tale vor vietui mereu...voi pastra mereu vie amintirea ta, glasul si vorba ta dulce...stiu ca de acolo de sus vei avea mereu grija de mine, bunico...