Bucuresteni...sunteti ca si morti...

In urma cu cateva minute am ascultat-o pe colega mea de apartament citindu-mi o postare de pe blogul fostului ministru de externe Adrian Cioroianu. Inca de cand am auzit despre cine vorba am avut o oarecare retinere sa aud postarea acestuia, deoarece acest om nu a reusit sa imi exprime decat o oarecare falsa urma de patriotism si ingamfare.

Postarea acestui domn se intituleaza "Provinciali sunteti ca si morti", randuri in care domnul in cauza oferea diverse motive cum ca orasele din provincie nu mai au nici o sansa fata de falnicul Bucuresti. Spunea despre Iasi ca doar flerul domnisoarelor si viata universitara se mai poate observa, despre Constanta ca totul e in paragina si ca doar primarul Mazare mai iese in evidenta din cand in cand, despre Timisoara ca inca predomina atmosfera revolutionara, despre Craiova doar despre peripetiile patronului Universitatii, iar despre Brasov doar despre ursii infometati care cotrobaie prin gunoaie. Si, cu o oarecare urma de regret si compatimire la final, a dres busuiocul spunand ca in prezent din provincie au ajuns sa se vada atat de putine lucruri datorita capitalo-centrismului bucurestean si ca dupa Primul Razboi Mondial am urmat modelul francez al unei capitale ce domina.

Stimate domn Cioroianu si stimati bucuresteni, imi permit sa spun, si stiu ca multi ma vor sustine, Bucurestiul este ca si mort. Voi dezvolta aceasta afirmatie, ca sa nu imi sara unii in cap si sa ma acuze de fel si fel de chestii, pe nedrept. In primul rand, avantajul Bucurestiului de a fi capitala tarii, este cel mai mare atu, fara de care, ar fi un oras mort. Prin urmare, fara studentii care vin in fiecare an in numar cat mai mare, fara strainii care vin si se stabilesc aici din diferite motive personale, fara faptul ca aici se afla sediul presedintiei si al parlamentului, si fara ideea aceea atasata, ca daca vii in Bucuresti te realizezi pe viata, acest oras ar fi ca si mort.

As putea aduce aici nu zeci, nu sute, ci mii de argumente pentru orasele din provincie, care ar putea devansa Bucuresti din toate punctele de vedere, mai putin cel al populatiei, dar acest capitalo-centrism si-a spus mereu cuvantul. De ce toate stirile importante isi au inceputul aici si din provincie sunt mentionate doar cele mai negative stiri si informatii? De ce nu sunt promovate si restul oraselor, iar acum pe drept o spun, Bucurestiul este promovat pe nedrept, pentru ca spre deosebire de multe orase, nu are atat de multe atractii.

O alta problema este mentalitatea oamenilor din capitala asupra provincialilor. Cei care vin din provincie mereu sunt tarani, sunt nespalati, sunt tigani, sunt bolnavi etc, doar denumiri si insusiri negative. De ce? De ce aceasta urma si aceasta sete de a iesi mereu in fata? De ce nu ne putem dezvolta civilizat, ca o tara civilizate, iar Romania sa nu insemne doar Bucuresti? De ce proastele glume gen "Stirile de la ora 5 vin doar din provincie!" sunt mereu pe gustul bucurestenilor, care se pare ca au creat aceste stiri special pentru restul tarii?

Se uita ca acest oras are o semnificatie istorica mai putin importanta fata de alte orase din tara cum ar fi Iasi, Suceava, Alba Iulia, Timisoara, Neamt, Constanta, orase care au fost mentionate inca de cand istoria romana s-a scris. Se uita ca cei mai prolifici scriitori, muzicieni, artisti, actori, conducatori, mai pe scurt cei mai mari oameni ai romaniei s-au nascut in provincie. Se uita ca cele mai frumoase locuri, pentru care vin intr-adevar cei mai multi turisti, sunt in provincie. Se uita multe lucruri bune si se vorbesc multe lucruri negative. Rusine!

Am venit in Bucuresti in speranta unei vieti mai bune, dar sincer, daca orasul meu natal si-ar fi pastrat suprematia in economie si industrie, pe care a avut-o multi ani la rand, as fi ramas acolo, dar cum totul se rezuma la Bucuresti, o Roma a lumii noastre, pentru ca asa este, cum romanii aveau zicala "Toate drumurile duc la Roma" si noi am putea sa o adaptam.

Inchei aceasta postare, poate putin revoltat, dar sper ca intr-o buna zi sa dispara acest capitalo-centrism, si toata lumea sa fie egala. Sunt Tipu' de la 10, ma inclin, salut!

Diagnostic: Indragostit!

Iubesc! Greu de crezut, dar mi s-a intamplat...acest minunat sentiment a gasit din nou adresa mea, dupa cateva luni in care ma uitase complet. Am renascut, spre uimirea altora dar mai ales spre uimirea mea, am reusit sa pun inapoi, cu timpul, fiecare piesa din puzzle-ul care formeaza inima mea, puzzle care a fost stricat si refacut de multe ori.

Iubesc! Am zambetul pana la urechi...imi sclipesc ochii...fac multe glume...cant si dansez...nu pot sta fara ea...simptome pe care fiecare om "bolnav" de dragoste le are. Mi-am facut un consult la inima, iar doctorul mi-a pus diagnosticul "Indragostit. Tratament: dragoste forte permanent, dupa fiecare masa, in fiecare zi!". Si respect prescriptia, dar ce e imbucurator este ca nu sunt singurul "bolnav", ci si EA este...ne-am "imbolnavit" amandoi de aceasta dulce "boala".

In sfarsit energia si sentimentele care s-au strans atat timp in inima mea se destainuie in voie. Ma pot trezi dimineata sa-i admir chipul afundat in perna moale...ii pot saruta incet fruntea in timp ce ma strecor incet din pat...ii pot gati in fiecare zi cele mai bune mancaruri, facute cu dragoste(ingredientul meu secret)...ii pot dedica melodii...o pot strange de mana si o pot saruta oricand, chiar si in intersectie...o pot lua de mana la orice ora din zi si din noapte, si sunt sigur ca spunandu-i "Hai sa fugim" ma va urma fara sa stea pe ganduri...ma pot bucura de zambetul ei colorat oricand vreau...ii pot admira trupul si formele apetisante la lumina lunii ori la lumina zilei...ma pot baza pe ea ca e acolo ori de cate ori am nevoie, si ca imi ia apararea asemeni unei leoaice care isi apara puii.

Am ajuns sa o iubesc pentru ca uneori, se opreste din orice ar face doar ca sa stea sa ma priveasca...pentru ca ma asculta si imi ia in considerare sfaturile...pentru ca este neajutorata atunci cand nu e langa mine...pentru ca imi canta si ma face sa cant...pentru ca imi spune unde gresesc, dar ma iubeste asa cum sunt...pentru ca are grija de mine, chiar daca uneori nici de ea nu poate avea grija...pentru ca este simpla, frumoasa si speciala...pentru ca nu-si barfeste prietenele si pentru ca imi indrageste prietenii...pentru ca munceste si e pe picioarele ei...si pentru multe alte lucruri care ma fac sa ma aplec in fata ei, sa-i sarut obrajii si mainile.

Nu am crezut vreodata ca voi putea intalni o fata atat de complexa, atat de talentata, dar tot odata atat de simpla si de speciala...rara, prin felul ei de a fi. Nu odata m-a lasat cu gura cascata surclasandu-ma in diferite domenii, nu odata mi-a luat apararea si a adus argumente, nu odata mi-a demonstrat ca eu contez pentru ea. Iubesc la ea faptul ca stie de unde a plecat, faptul ca si-a sacrificat inca de la inceput, viata personala si a renuntat la diverse lucruri, doar pentru a se intretine si pentru a studia. Iubesc la ea faptul ca nu e ca celelalte fete care au plecat de acasa si, venind in Bucuresti, au in cap doar high-life, iesiri si cafelute la figuri. Iubesc la ea faptul ca inchide gura subtil oricarui badaran care ii face aclamatii si ca ar putea purta orice conversatie, cu orice fel de persoana, pe orice tema, fara sa fie lasata in urma.

EA nu e oricare alta. Aceasta postare nu este ca oricare alta, si tin sa mentionez acest lucru pentru persoanele care ar sari cu gura pe dinainte ca mereu fac asa. Nu dragii mei! Sunt constant in gesturi frumoase, pe care le modific de la caz la caz, de la intensitate la intensitate, dar sunt diferit in vorbe, in sentimente si oarecum in felul meu de a fi.

Am de recuperat teren, si vreau sa facem aceasta relatie una de invidiat, si stiu ca vom reusi, pentru ca viitorul e in mainile noastre si, suna bine!

Sunt Tipu' de la 10, ma inclin! Pana data viitoare, iubiti-va mult!

Daca dragoste nu e...facem!

Stii, ma tot gandeam la "te iubesc-ul" din ziua de astazi, la ce implica el, la cum este spus, in ce imprejurari, si cum ar trebui el de fapt sa fie folosit. Nu e o lectie, ci e un semn de intrebare, pe care unii ar trebui sa si-l puna.

Nu de mult, am observat, ca relatiile sunt in floare, dragostea si sentimentele au iesit din nou la iveala, lucru care ma bucura. Chestia e ca, aproximativ jumatate din tot este de fatada, de ochii lumii sau "sa moara dusmanii" in termeni populari. Sunt de parere ca nu trebuie sa "te combini" pentru ca prietenele tale cele mai bune asa te-au sfatuit, pentru ca stiu ele sigur "ca o sa moara aia de ciuda cand o sa vada" sau texte de gen, sunt de parere ca nimic nu ar trebui sa poarte denumirea de "doar asa sa fie/ sa nu fiu singur/singura". Iti place tipul sau tipa, te atrage, sunteti compatibili? Da-i bice!

De mult ori gasesc fel de fel de postari care mai mult decat sila nu imi provoaca. Pai cum, TU, cea mai cea, cea mai papusa, cea mai fitoasa, iti declari dragostea ce i-o porti lui "yuby" in texte de gen "Te besk in piz** matiï!", "T besk sa moara toate de ciuda!" sau tot felul de prescurtari si de expresii care nu fac decat sa strice sensul si intelesul adevaratului "Te iubesc!". Sunt ferm convins ca intr-o relatie in care doi oameni se iubesc in aceeasi masura si au ceva in cutia craniana isi spun "Te iubesc!" clar, tare si rar...si stiu sigur ca atunci, momentul este breathless, cum spun americanii, iti taie rasuflarea. Una este sa auzi in fiecare zi, dupa fiecare masa, la fiecare telefon "te besck" sau un "te iubesc" aruncat in graba, si una e sa o spui sau sa ti se spuna atunci cand intr-adevar implica traire, sentiment si modul de a o spune.

Mi s-a parut absurd intotdeauna si m-a amuzat copios demonstrarea sentimentelor in public, cu declaratii, gesturi sau in special, pe site-urile de socializare. Iubitilor, daca mocneste dragostea in voi, ar trebui sa se vada pe fetele voastre, in gesturile voastre, sa va sclipeasca ochii, sa aveti gura pana la urechi, sa sosoteasca cei din jurul vostru cat de frumosi sunteti, cat de bine va sta impreuna, sa fie invidiosi pe voi, pe felul vostru de a fi si pe faptul ca niciodata nu intrati in monotonie. Cum spune celebrul Connect-r the new Dairectar :)) intr-o piesa de-a lui "Dragostea nu se explica, ea se simte" mare dreptate are. Sunteti sau nu de acord cu mine dragii mei?

Cam asta a fost pledoaria mea de asta data, iar pana data viitoare, ma inclin in fata voastra, iubiti cititori, si imi permit sa folosesc celebra replica a lui Mircea Radu - Bre :)) "Iubiti-va mult!"

Inceputul dulce-amarui al sfarsitului Partea 1

Luni, inceput de saptamana...dimineata rece de toamna...pamantul plin de frunze...oameni grabiti...zgomot de masini...Bucuresti...emotii amestecate...Toate imi trezesc amintiri si imi dau un fior pe sira spinarii.

Stau si imi beau cafeaua, gandindu-ma la cum eram acum 3 ani de zile, cand eram la inceput de drum, intr-un oras nou, intre necunoscuti, incepand sa-mi fac propria carare si sa las o urma, asa cum mama imi spunea adeseori. Eram timid si timorat, ma simteam atat de mic si atat de singur, si ma presa mereu intrebarea "Ce voi face eu?", intotdeauna ma intrebam daca ma voi descurca, daca voi reusi, daca ma voi integra. Eram ca un copil care facea primii sai pasi. Aveam parintii aproape, ma sustineau, iar mama ma incuraja si ma imbarbata la fiecare telefon, incerca sa para puternica, dar stiam ca in spatele vorbelor, avea inima cat un purice si se gandea mereu la mine. Aveam putini prieteni acasa care reuseau sa ma tina de vorba si sa ma provoace sa ies si sa sa vad lumea. Traiam cea mai frumoasa poveste de dragoste de pana atunci, iubeam si eram iubit, si asta imi distragea atentia de la acest nou infiorator.

Imi amintesc si acum prima zi de facultate. Pffff o mare de oameni, nu imi venea sa cred ca am in an, la profilul meu, aproximativ 400 de colegi. Ma speria gandul concurentei, ma speria gandul ca ma voi plafona, ca nu ma va auzi nimeni. Am incrupat o mica gasca, de moldoveni de-ai mei, cum imi placea sa-i numesc, urmand sa petrec cu ei cei 3 ani de facultate.

Nu a fost nici usor dar nici prea greu. Am reusit sa ma adaptez, sa ma integrez, sa invat in mare orasul, sa socializez, sa intru in ritmul alert atunci cand era nevoie, sa ma distrez si fara bani si cu bani. Si timpul a trecut. Iar acum cand ma gandesc, parca mai ieri ma simteam ca un invatacel pe treptele facultatii, iar acum sunt absolvent si masterand.