Hoinareala

Cu vesnicii blugi rupti si cu tenesii in picioare astazi am iesit sa cutreier orasul la pas. Scolareste, cu un rucsac in spate, mai mult gol, am plecat incet incet de acasa pentru a-mi rezolva cateva lucruri si pentru a face o plimbare prin orasu-mi proaspat renovat si inflorit.

Edilii locali profita de faptul ca vin alegerile si au hotarat ca intr-un final sa infrumuseteze unele parti din oras si cel mai important centrul. Borduri noi, flori, curatenie, lume multa...frumos si placut. Era timpul pentru o schimbare.

Am parcurs incet centrul orasului si dupa cum am spus mai sus, am ramas placut impresionat ca toate sunt pe roate si pare ca orasul incepe sa isi intre in ritmul in care a fost acum cativa ani. Am ales in continuarea traseului meu, strada George Bacovia, pentru ca este linistita si e una din putinele strazi din oras in care mai gasesti case clasice si boeme, chiar si doua monumente istorice, dar care la randul lor se imbina cu casele impunatoare construite nu de mult. De pe strada George Bacovia, strada pe care hoinaream in copilarie cand veneam de la scoala, am ales sa fac dreapta pe strada Ion Luca pentru ca la cativa pasi sunt cateva scari pe care coboram mereu fie in anii cruzi de scoala fie in ultimul an de liceu pe unde ma plimbam de mana cu fata de care eram indragostit. Cobor scarile iar casele cochete se ascundeau in spatele copacilor inca infloriti. Acelasi caine mic, urat si rau, ma latra, asa cum o facea si cu ani in urma. Ma amuz si imi continui drumul care se sfarseste pe strada cu pomi infloriti dar da in blocurile gri socialiste. Ajung linistit odata cu adierea vantului in cartierul de blocuri linistite in care mi-am petrecut o parte din copilarie. Aici m-am intalnit cu unul din cei mai vechi prieteni ai mei cu care am copilarit si unul din foarte putinii cu care am pastrat legatura. Mesterea ceva la masina si bucuros ca ma vede, lasa cheia de 14 pentru cateva momente. Stam putin de vorba, ne salutam prietenos dupa care imi vad in continuare de hoinareala mea. De aici m-am indreptat catre locul de veci al bunicii, pentru a-mi gasi linistea pentru cateva momente. Poza ei de pe mormant parca imi zambeste si imi da puterea si increderea sa merg mai departe. Iar de aici va fi acelasi drum inapoi spre casa, presarat cu pomi infloriti, flori, fetele frumoase care impanzesc orasul si masinile scumpe si lucioase care circula neglijent.

Si uite asa, astazi mi-am luat portia de aer si de rememorare a tuturor locurilor indragite de mine din oras, mergand incet incet, doar eu cu mine, in orasul meu...Mi-am incarcat bateriile, acum sper sa ma tina cat mai mult. Salut!

Fiecare sfarsit are un nou inceput

Nu stiu cum sa-ncep. Ca de obicei, pornesc cu o mare varza de idei si trairi recente din care trebuie sa extrag ce e mai frumos, ca sa nu bat campii aici.

Doar ce m-am intors din Bucuresti, unde am avut un weekend plin de peripetii si de momente frumoase. Am inceput acest weekend putin cu stangul datorita unui mic incident cu masina, dar incet incet am revenit pe fagasul cel bun.

Am petrecut aproape 4 zile alaturi de doi din cei mai buni prieteni ai mei, alaturi de care am nenumarate amintiri...fostul meu coleg de facultate si de camera din primii ani de facultate, si buna mea prietena si colega de apartament din anul pe care tocmai l-am incheiat. Am depanat amintiri, am ras, am cantat impreuna, pe scurt a fost un weekend placut. Ultimul weekend in Bucuresti pentru urmatoarea jumatate de an.

Fiind nevoit, mi-am strans lucrurile din camera in care am petrecut ultimile 8 luni. Cu bune, cu rele, cu muzica la maxim, cu lacrimi, cu rasete, cu nopti fierbinti si tarzii si dimineti insorite...a fost frumos. Am reusit sa transform impreuna cu a mea colega, acel apartament intr-un camin, intr-un loc calduros si frumos pe care noi il numeam "acasa". Ii voi duce lipsa, dar cum lucrurile bune se duc pentru a face loc altora mai bune, astept linistit.

S-a mai scurs un an de scoala, de facultate. Al patrulea an in Bucuresti, capitala vietii. A fost poate cel mai activ, cel mai frumos, cel mai distractiv. Una peste alta sunt impacat cu mine pentru aceasta perioada.

M-am plimbat din nou prin parcul meu preferat, de suflet, in care am mers in atatea zile sa alerg, sa mananc inghetata, sa stau pe o banca linistit, sau sa sufar dupa vreo prezenta feminina. Inverzit, plin de viata si plin de copii ca intotdeauna, de aceasta data am avut ocazia sa-i parcurg aleile alaturi de o persoana draga. Si uite asa pot trece in continuare pe lista mea, chicoteli, rasete, povestiri, ciocolata, maini reci, priviri pe furis care au dus la ceva "exhaustiv" de placut si de...nici nu gasesc cuvantul potrivit...hmmm, energic, momente in care ai incontinuu un zambet tamp pe chip. Pentru cei care inteleg mai greu, e o EA...care m-a facut sa rad si nu doar sa zambesc intr-un moment in care eram putin trist. Am impartit o ciocolata si s-a deschis si mi-a povestit despre ea ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata si m-a imbratisat la plecare ca si cum ar urma sa plec o viata.

Mi-am luat la revedere de la Bucuresti, orasul meu adoptiv, care ma tine in priza si ma face sa nu cedez. Cu un ochi plang iar cu unul rad, dar ne vedem in toamna amice! Salutari! Si o imbratisare calda fetei cu mainile reci.

Pur si simplu...

Sincer, ar fi trebuit sa fiu la facultate acum, rezolvand unele lucruri, dar uite ca nu sunt. Stau in fata laptopului, in bucatarie, incercand sa fac fata psihic tipetelor de copii nazbatiosi de afara si scriind aceste randuri.

Asta sunt eu! Am 22 de ani si 8luni, sunt student in anul 1 la master, am ramas putin in urma cu facultatea, nu am nici un ban, stau in chirie iar facturile ma omoara (pur si simplu dupa ce vad ca se afiseaza intretinerea intru in casa si beau un pahar de alcool), sunt oarecum departe de casa si de prietenii mei fara de care nu pot sta, sunt singur in ciuda sanselor si posibilitatilor, am cateva mici datorii dar care ma preseaza si de care sper sa scap pana la sfarsitul lunii. Dar ce pot sa fac? Imi asum aceste lucruri, si nu ma plang despre ele, ci le spun cu un sarcasm, un umor si o autoironie iesita din tipar. Si da, stiu ca nu sunt singurul in situatia asta, si da, din aceasta cauza nu vreau sa fac un mare taraboi, pentru ca asta e viata de tanar, de student, de provincial...o viata pe care o iubesc de aproape 4 ani incoace. Sunt recunoscator ca nu am alte probleme mai grave de natura sociala, fizica, de sanatate sau de familie, si mereu ma gandesc ca nu ma pot plange pentru ca sunt multi altii care o duc si mai rau, sau au dus-o si mai rau si au scos-o la capat pana la urma.

Asa cum spunea candva, de mult, un mare caracter, recunosc si eu la randu-mi ca sunt prost...dar, dar cand ma uit in juru-mi, prind curaj. Nu am mari vise, dorinte absurde, vicii nesanatoase, prieteni ciudati sau probleme de familie de care sa pot abuza. Nu gasesc nimic interesant in a ma lauda cu orice achizitie de la chiloti, sosete pana la telefoane si alte lucruri. Nu ma avant in relatii puerile pe care sa le declar nemuritoare timp de, eu stiu, doua saptamani. Si cel mai mult, nu imi bat joc de cei mai slabi de inger ca mine sau cu mai putin noroc in viata. Am defectele mele, de care nu sunt tocmai mandru, dar incerc sa tin drumul cel bun.

Asta sunt! Imi asum toate lucrurile. Stiu ca nu sunt in masura sa dau cele mai pompoase si mai filosofice sau poate nici cele mai prostesti sfaturi, dar, sustin cu tarie un singur lucru. O viata avem de trait! Si cu bune, si cu rele, asta este, trebuie asumata. Te plangi ca a trecut ziua pe langa tine...nu mai dormi dupa-amiaza! Te plangi ca mereu paharul e gol...mai toarna-ti o vodka, si poate asa devii mai optimist! Ti-a murit capra,ok...dar de ce sa moara si cea a vecinului fara motiv cand iti poti cumpara una mult mai buna, sa crape capra vecinului in patru de ciuda. Te plangi ca nu iti ajunga banii...aminteste-ti ca erau zile in care iti calculai pe calculatorul telefonului sa te poti incadra in ultimii bani...si uite ca ai supravietuit! Spune orice vrei, dar zambeste...au fost si zile mai urate!

Nebunie in vant

Nu stiu daca sunt eu, sau e de la prostia asta de film careia i-am pus pauza sa pot scrie aici cateva randuri, dar pur si simplu aveam nevoie. De ceva vreme voiam sa scriu cate ceva, dar ori lenea, ori pasivitatea mea, la faptul ca nu am lucruri indeajuns de bune de scris, au invins mereu si m-au facut sa nu scriu.

Uneori, simt o nevoie nebuna sa ma urc in masina si sa calc pedala, indiferent de destinatie. Sa ascult o muzica buna...cu geamurile deschise si cu o mana de prieteni nebuni alaturi, si sa mergem spre nicaieri, in nebunia noastra. Sa cant da nebun piese care mi-au placut candva, care imi aduc aminte de prezente feminine si care ma fac si acum sa zambesc, sa-mi faca pielea de gaina, sau sa cant cu patos o melodie de gen "ti-a facut si tie? da frate!".

Probabil ca fiecare dintre voi aveti aceasta senzatie uneori si mai devreme sau mai tarziu o puneti in practica, si satisfactia apare si creste din ce in ce mai mult odata cu nivelul de decibeli, de kilometri si cu vantul care iti sufla in freza. Nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine, cand imi apare acest dor in minte, raman setat pe el, pana cand il satisfac.

Pana acum ceva vreme, as fi ales o EA, in locul prietenilor. Mereu aveam acel scenariu cu o EA in dreapta, mergand spre nicaieri, cu bucurie, fara griji, cu versuri pe buze, cu parul in vant si cu ochelarii de soare pe nas. Nu e vorba ca mi-am pierdut speranta, doar ca sunt cateva momente de gen pe care le-am trait, au fost frumoase, le pretuiesc, dar acum, pentru mine, acea mana de prieteni din masina, a insemnat, inseamna si va insemna totul. Cu ei am pana acum cele mai frumoase povesti, cele mai frumoase aventuri si nazdravanii...si stiu ca vor veni si multe altele.

Pentru mine nu mai este mult...masina e gata, muzica e pe val, usile imi sunt deschise pentru voi, prieteni dragi...cei care ati cantat alaturi de mine la drum, cei care au avut sufletul la gura intr-o depasire, cei care m-au tinut de vorba si am pierdut doua semafoare la rand, cei care mi-ati fost aproape! Va salut si ma inclin!

P.S. Imi lipsiti enorm!