Luni, inceput de saptamana...dimineata rece de toamna...pamantul plin de frunze...oameni grabiti...zgomot de masini...Bucuresti...emotii amestecate...Toate imi trezesc amintiri si imi dau un fior pe sira spinarii.
Stau si imi beau cafeaua, gandindu-ma la cum eram acum 3 ani de zile, cand eram la inceput de drum, intr-un oras nou, intre necunoscuti, incepand sa-mi fac propria carare si sa las o urma, asa cum mama imi spunea adeseori. Eram timid si timorat, ma simteam atat de mic si atat de singur, si ma presa mereu intrebarea "Ce voi face eu?", intotdeauna ma intrebam daca ma voi descurca, daca voi reusi, daca ma voi integra. Eram ca un copil care facea primii sai pasi. Aveam parintii aproape, ma sustineau, iar mama ma incuraja si ma imbarbata la fiecare telefon, incerca sa para puternica, dar stiam ca in spatele vorbelor, avea inima cat un purice si se gandea mereu la mine. Aveam putini prieteni acasa care reuseau sa ma tina de vorba si sa ma provoace sa ies si sa sa vad lumea. Traiam cea mai frumoasa poveste de dragoste de pana atunci, iubeam si eram iubit, si asta imi distragea atentia de la acest nou infiorator.
Imi amintesc si acum prima zi de facultate. Pffff o mare de oameni, nu imi venea sa cred ca am in an, la profilul meu, aproximativ 400 de colegi. Ma speria gandul concurentei, ma speria gandul ca ma voi plafona, ca nu ma va auzi nimeni. Am incrupat o mica gasca, de moldoveni de-ai mei, cum imi placea sa-i numesc, urmand sa petrec cu ei cei 3 ani de facultate.
Nu a fost nici usor dar nici prea greu. Am reusit sa ma adaptez, sa ma integrez, sa invat in mare orasul, sa socializez, sa intru in ritmul alert atunci cand era nevoie, sa ma distrez si fara bani si cu bani. Si timpul a trecut. Iar acum cand ma gandesc, parca mai ieri ma simteam ca un invatacel pe treptele facultatii, iar acum sunt absolvent si masterand.
