Mi-e somn incontinuu, am muschii amortiti iar creierul meu parca a intrat in hibernare si nu stiu de ce nu imi pot reveni. Adevarul e ca nici nu prea ma fortez sa fac ceva, pentru ca nu am nici o motivatie, nu prea am ambitie, recunosc, in perioada asta las timpul sa curga...
Sunt singur, si am parca o sete de singuratate, ma mir, pentru ca de obicei nu pot sta singur. Nu vreau sa mai aud pe nimeni cum se plange, nu vreau sa ma mai suni, nu vreau sa mai aud mereu ca nu sunt bani, nu vreau sa mai vad "prieteni" cu interese proprii, nu vreau sa ma mai cauti, nu vreau sa-ti mai intind mana, nu vreau sa ma judeci, vreau sa ma asculti,nu ma cautati...va caut eu.
M-ai plictisit, m-ati plictisit, nu mai am stare, nu mai am rabdare...nu sunt revoltat, sunt foarte sictirit si nu tolerez nici o greseala, nici un gest deplasat, nici o fraza grava, nici o gluma proasta...nimic. Sunt de o seriozitate ingrozitoare, de o insensibilitate straina-mi pana acum, si totusi de o sensibilitate mult prea mare...si am momente in care mi-as da doua palme.
Nu ma mai intereseaza, nu ma mai mira, nu ma mai doare, nu-mi mai pasa, nu ma mai incanta, nu ma mai sperie, nu ma mai bucura, nu mai iubesc...nimic. E un nimic gol, de care fugeam mereu, iar acum il vreau...
Si mi-e ciuda...mi-e ciuda intr-un final pe mine, pentru ca pot, vreau si merit mai mult, pentru ca am fost fraier, pentru ca mi-a pasat prea mult, pentru ca nu am luptat mereu pana la capat pentru ce imi apartinea, pentru ca ascult dar tac.
Plec o perioada. Sunt asemeni unui zombi care respira, mananca, bea si vorbeste destul de rar, si...nu-mi mai pasa.
...eu imi voi reveni...voi o sa reveniti?
