Drumul iubirii sau iubire in drum?

Iubesc! Si simt lucrul asta in fiecare clipa...simt in vene cum imi fierbe sangele, simt cum imi bate inima cu putere, ma comport asemeni unui leu inchis intr-o cusca atunci cand EA nu este langa mine, sufar cand o vad suferind si sunt in al noualea cer cand este fericita...si imi spune ca motivul fericirii sunt eu.

De-a lungul timpului am fost mototolit, batjocorit, ignorat, ironizat si orice alta insusire care iti pune inima si corpul la pamant cand vine vorba de dragoste. Am fost defect, am reusit sa ma repar, singur sau cu ajutorul altor persoane...am urat, dar am constientizat odata cu trecerea timpului ca nu rezolvi nimic cu ura...dar mereu am fost atras de acest dulce sentiment al iubirii, si nu l-am indepartat niciodata.

Am lasat trecutul deoparte de fiecare data cand o luam de la capat si puneam suflet de fiecare data cand construiam ceva de la zero. Am fost mereu de acord cu principiul ca oamenii care traiesc in trecut si cei care viseaza intr-una la viitor, uita sa traiasca prezentul, partea esentiala a vietilor noastre, pulsul fiecare zile.

Toate experientele m-au invatat ca in orice razboi e mai usor in doi si ca primind pe cineva in inima si in sufletul tau, lucrurile devin mult mai simple, mult mai frumoase, merita sa zambesti seara inainte sa adormi, pentru ca cineva doarme in bratele tale si sa astepti cu nerabdare ziua ce va veni.

Acum, cand m-am maturizat si stiu sacrificiile si numeroasele beneficii aduse de o relatie, am devenit dependent, in special pentru faptul ca iubesc o persoana speciala, admirabila, desteapta, sensibila si iubitoare, ce imi aduce aminte in fiecare zi, doar prin simpla sa prezenta, ca fiecare zi trebuie traita, savurata, si ca trebuie sa lupti si sa te zbati pentru ce e menit sa fie al tau. Doar ca uneori, pe acest drum al nostru, ca pe oricare drum din aceasta lume, apar si gropi...dar, nu conteaza marimea si intensitatea lor, ci conteaza modul, rapiditatea si daruirea cu care sunt acoperite acele gropi. Asa cum i-am spus, si EA stie acest lucru, de doua luni, noi am pornit pe un drum...drum care este presarat si cu gropi, dar in cea mai mare parte a lui este un drum lin, drept si sa speram ca va fi cat mai lung...iar eu sunt masina care o va purta pe ea pe acest drum. Dar asemeni unei masini reale, ca sa poti porni cu ea la un drum lung, trebuie sa ii umfli rotile si sa ii strangi fiecare piulita, pentru ca ea sa mearga ceas, si drumul sa fie cat mai frumos, in ciuda gropilor care apar pe alocuri.

Asa ca, draga mea, umfla-mi rotile, strange-mi fiecare piulita si hai sa pornim la drum! Ai incredere in mine...am acoperit in timp, multe gropi, iar acum drumul pentru tine, va fi cat mai lin.

LUCRURI mici CARE FAC DIFERENTA

Cand scapi ceva si vezi ca nu s-a spart.

Sa zgarai cu unghia eticheta de pe sticla de bere.

Mirosul cafelei de dimineata si mirosul cartilor vechi.

Cand iti iese ceva din prima incercare.

Cand gasesti liber la toaleta.

Sa mergi descult pe iarba.

Ai reusit sa desenezi un cerc perfect cu mana libera.

Cand rasul cuiva e mai amuzant decat gluma pe care o spune.

Cand iti dai jos pantofii dupa o zi lunga.

Cand gasesti poze cu ai tai de cand erau tineri.

Cand gasesti loc liber intr-o parcare plina.

Cand prinzi metroul fix inainte sa se inchida usile.

Cand automatul de cafea accepta intr-un final hartia de 1leu.

Momente teribil de copilaresti alaturi de prieteni.

Cand nimeresti cosul de gunoi.

Un dus dupa 3 zile cu cortul.

Cand chiar iti place cartea pe care o ai de citit pentru seminarul urmator.

Sa revezi desenele animate ale copilariei.

Sa ti se povesteasca ce chestii amuzante faceai cand erai mic.

Sa simti caldura colii de hartie proaspat iesita din imprimanta.

Cand poti sta in pijamale toata ziua.

Cand auzi melodia preferata intr-un magazin oarecare.

Senzatia pe care o ai dupa ce stranuti.

Cand vezi ca nu sunt intrebari si pe cealalta parte a foii de examen.

Cand ceea ce ai cumparat costa mai putin decat credeai.

Cand te trezesti fix inainte sa sune alarma.

Bucuresteni...sunteti ca si morti...

In urma cu cateva minute am ascultat-o pe colega mea de apartament citindu-mi o postare de pe blogul fostului ministru de externe Adrian Cioroianu. Inca de cand am auzit despre cine vorba am avut o oarecare retinere sa aud postarea acestuia, deoarece acest om nu a reusit sa imi exprime decat o oarecare falsa urma de patriotism si ingamfare.

Postarea acestui domn se intituleaza "Provinciali sunteti ca si morti", randuri in care domnul in cauza oferea diverse motive cum ca orasele din provincie nu mai au nici o sansa fata de falnicul Bucuresti. Spunea despre Iasi ca doar flerul domnisoarelor si viata universitara se mai poate observa, despre Constanta ca totul e in paragina si ca doar primarul Mazare mai iese in evidenta din cand in cand, despre Timisoara ca inca predomina atmosfera revolutionara, despre Craiova doar despre peripetiile patronului Universitatii, iar despre Brasov doar despre ursii infometati care cotrobaie prin gunoaie. Si, cu o oarecare urma de regret si compatimire la final, a dres busuiocul spunand ca in prezent din provincie au ajuns sa se vada atat de putine lucruri datorita capitalo-centrismului bucurestean si ca dupa Primul Razboi Mondial am urmat modelul francez al unei capitale ce domina.

Stimate domn Cioroianu si stimati bucuresteni, imi permit sa spun, si stiu ca multi ma vor sustine, Bucurestiul este ca si mort. Voi dezvolta aceasta afirmatie, ca sa nu imi sara unii in cap si sa ma acuze de fel si fel de chestii, pe nedrept. In primul rand, avantajul Bucurestiului de a fi capitala tarii, este cel mai mare atu, fara de care, ar fi un oras mort. Prin urmare, fara studentii care vin in fiecare an in numar cat mai mare, fara strainii care vin si se stabilesc aici din diferite motive personale, fara faptul ca aici se afla sediul presedintiei si al parlamentului, si fara ideea aceea atasata, ca daca vii in Bucuresti te realizezi pe viata, acest oras ar fi ca si mort.

As putea aduce aici nu zeci, nu sute, ci mii de argumente pentru orasele din provincie, care ar putea devansa Bucuresti din toate punctele de vedere, mai putin cel al populatiei, dar acest capitalo-centrism si-a spus mereu cuvantul. De ce toate stirile importante isi au inceputul aici si din provincie sunt mentionate doar cele mai negative stiri si informatii? De ce nu sunt promovate si restul oraselor, iar acum pe drept o spun, Bucurestiul este promovat pe nedrept, pentru ca spre deosebire de multe orase, nu are atat de multe atractii.

O alta problema este mentalitatea oamenilor din capitala asupra provincialilor. Cei care vin din provincie mereu sunt tarani, sunt nespalati, sunt tigani, sunt bolnavi etc, doar denumiri si insusiri negative. De ce? De ce aceasta urma si aceasta sete de a iesi mereu in fata? De ce nu ne putem dezvolta civilizat, ca o tara civilizate, iar Romania sa nu insemne doar Bucuresti? De ce proastele glume gen "Stirile de la ora 5 vin doar din provincie!" sunt mereu pe gustul bucurestenilor, care se pare ca au creat aceste stiri special pentru restul tarii?

Se uita ca acest oras are o semnificatie istorica mai putin importanta fata de alte orase din tara cum ar fi Iasi, Suceava, Alba Iulia, Timisoara, Neamt, Constanta, orase care au fost mentionate inca de cand istoria romana s-a scris. Se uita ca cei mai prolifici scriitori, muzicieni, artisti, actori, conducatori, mai pe scurt cei mai mari oameni ai romaniei s-au nascut in provincie. Se uita ca cele mai frumoase locuri, pentru care vin intr-adevar cei mai multi turisti, sunt in provincie. Se uita multe lucruri bune si se vorbesc multe lucruri negative. Rusine!

Am venit in Bucuresti in speranta unei vieti mai bune, dar sincer, daca orasul meu natal si-ar fi pastrat suprematia in economie si industrie, pe care a avut-o multi ani la rand, as fi ramas acolo, dar cum totul se rezuma la Bucuresti, o Roma a lumii noastre, pentru ca asa este, cum romanii aveau zicala "Toate drumurile duc la Roma" si noi am putea sa o adaptam.

Inchei aceasta postare, poate putin revoltat, dar sper ca intr-o buna zi sa dispara acest capitalo-centrism, si toata lumea sa fie egala. Sunt Tipu' de la 10, ma inclin, salut!

Diagnostic: Indragostit!

Iubesc! Greu de crezut, dar mi s-a intamplat...acest minunat sentiment a gasit din nou adresa mea, dupa cateva luni in care ma uitase complet. Am renascut, spre uimirea altora dar mai ales spre uimirea mea, am reusit sa pun inapoi, cu timpul, fiecare piesa din puzzle-ul care formeaza inima mea, puzzle care a fost stricat si refacut de multe ori.

Iubesc! Am zambetul pana la urechi...imi sclipesc ochii...fac multe glume...cant si dansez...nu pot sta fara ea...simptome pe care fiecare om "bolnav" de dragoste le are. Mi-am facut un consult la inima, iar doctorul mi-a pus diagnosticul "Indragostit. Tratament: dragoste forte permanent, dupa fiecare masa, in fiecare zi!". Si respect prescriptia, dar ce e imbucurator este ca nu sunt singurul "bolnav", ci si EA este...ne-am "imbolnavit" amandoi de aceasta dulce "boala".

In sfarsit energia si sentimentele care s-au strans atat timp in inima mea se destainuie in voie. Ma pot trezi dimineata sa-i admir chipul afundat in perna moale...ii pot saruta incet fruntea in timp ce ma strecor incet din pat...ii pot gati in fiecare zi cele mai bune mancaruri, facute cu dragoste(ingredientul meu secret)...ii pot dedica melodii...o pot strange de mana si o pot saruta oricand, chiar si in intersectie...o pot lua de mana la orice ora din zi si din noapte, si sunt sigur ca spunandu-i "Hai sa fugim" ma va urma fara sa stea pe ganduri...ma pot bucura de zambetul ei colorat oricand vreau...ii pot admira trupul si formele apetisante la lumina lunii ori la lumina zilei...ma pot baza pe ea ca e acolo ori de cate ori am nevoie, si ca imi ia apararea asemeni unei leoaice care isi apara puii.

Am ajuns sa o iubesc pentru ca uneori, se opreste din orice ar face doar ca sa stea sa ma priveasca...pentru ca ma asculta si imi ia in considerare sfaturile...pentru ca este neajutorata atunci cand nu e langa mine...pentru ca imi canta si ma face sa cant...pentru ca imi spune unde gresesc, dar ma iubeste asa cum sunt...pentru ca are grija de mine, chiar daca uneori nici de ea nu poate avea grija...pentru ca este simpla, frumoasa si speciala...pentru ca nu-si barfeste prietenele si pentru ca imi indrageste prietenii...pentru ca munceste si e pe picioarele ei...si pentru multe alte lucruri care ma fac sa ma aplec in fata ei, sa-i sarut obrajii si mainile.

Nu am crezut vreodata ca voi putea intalni o fata atat de complexa, atat de talentata, dar tot odata atat de simpla si de speciala...rara, prin felul ei de a fi. Nu odata m-a lasat cu gura cascata surclasandu-ma in diferite domenii, nu odata mi-a luat apararea si a adus argumente, nu odata mi-a demonstrat ca eu contez pentru ea. Iubesc la ea faptul ca stie de unde a plecat, faptul ca si-a sacrificat inca de la inceput, viata personala si a renuntat la diverse lucruri, doar pentru a se intretine si pentru a studia. Iubesc la ea faptul ca nu e ca celelalte fete care au plecat de acasa si, venind in Bucuresti, au in cap doar high-life, iesiri si cafelute la figuri. Iubesc la ea faptul ca inchide gura subtil oricarui badaran care ii face aclamatii si ca ar putea purta orice conversatie, cu orice fel de persoana, pe orice tema, fara sa fie lasata in urma.

EA nu e oricare alta. Aceasta postare nu este ca oricare alta, si tin sa mentionez acest lucru pentru persoanele care ar sari cu gura pe dinainte ca mereu fac asa. Nu dragii mei! Sunt constant in gesturi frumoase, pe care le modific de la caz la caz, de la intensitate la intensitate, dar sunt diferit in vorbe, in sentimente si oarecum in felul meu de a fi.

Am de recuperat teren, si vreau sa facem aceasta relatie una de invidiat, si stiu ca vom reusi, pentru ca viitorul e in mainile noastre si, suna bine!

Sunt Tipu' de la 10, ma inclin! Pana data viitoare, iubiti-va mult!

Daca dragoste nu e...facem!

Stii, ma tot gandeam la "te iubesc-ul" din ziua de astazi, la ce implica el, la cum este spus, in ce imprejurari, si cum ar trebui el de fapt sa fie folosit. Nu e o lectie, ci e un semn de intrebare, pe care unii ar trebui sa si-l puna.

Nu de mult, am observat, ca relatiile sunt in floare, dragostea si sentimentele au iesit din nou la iveala, lucru care ma bucura. Chestia e ca, aproximativ jumatate din tot este de fatada, de ochii lumii sau "sa moara dusmanii" in termeni populari. Sunt de parere ca nu trebuie sa "te combini" pentru ca prietenele tale cele mai bune asa te-au sfatuit, pentru ca stiu ele sigur "ca o sa moara aia de ciuda cand o sa vada" sau texte de gen, sunt de parere ca nimic nu ar trebui sa poarte denumirea de "doar asa sa fie/ sa nu fiu singur/singura". Iti place tipul sau tipa, te atrage, sunteti compatibili? Da-i bice!

De mult ori gasesc fel de fel de postari care mai mult decat sila nu imi provoaca. Pai cum, TU, cea mai cea, cea mai papusa, cea mai fitoasa, iti declari dragostea ce i-o porti lui "yuby" in texte de gen "Te besk in piz** matiï!", "T besk sa moara toate de ciuda!" sau tot felul de prescurtari si de expresii care nu fac decat sa strice sensul si intelesul adevaratului "Te iubesc!". Sunt ferm convins ca intr-o relatie in care doi oameni se iubesc in aceeasi masura si au ceva in cutia craniana isi spun "Te iubesc!" clar, tare si rar...si stiu sigur ca atunci, momentul este breathless, cum spun americanii, iti taie rasuflarea. Una este sa auzi in fiecare zi, dupa fiecare masa, la fiecare telefon "te besck" sau un "te iubesc" aruncat in graba, si una e sa o spui sau sa ti se spuna atunci cand intr-adevar implica traire, sentiment si modul de a o spune.

Mi s-a parut absurd intotdeauna si m-a amuzat copios demonstrarea sentimentelor in public, cu declaratii, gesturi sau in special, pe site-urile de socializare. Iubitilor, daca mocneste dragostea in voi, ar trebui sa se vada pe fetele voastre, in gesturile voastre, sa va sclipeasca ochii, sa aveti gura pana la urechi, sa sosoteasca cei din jurul vostru cat de frumosi sunteti, cat de bine va sta impreuna, sa fie invidiosi pe voi, pe felul vostru de a fi si pe faptul ca niciodata nu intrati in monotonie. Cum spune celebrul Connect-r the new Dairectar :)) intr-o piesa de-a lui "Dragostea nu se explica, ea se simte" mare dreptate are. Sunteti sau nu de acord cu mine dragii mei?

Cam asta a fost pledoaria mea de asta data, iar pana data viitoare, ma inclin in fata voastra, iubiti cititori, si imi permit sa folosesc celebra replica a lui Mircea Radu - Bre :)) "Iubiti-va mult!"

Inceputul dulce-amarui al sfarsitului Partea 1

Luni, inceput de saptamana...dimineata rece de toamna...pamantul plin de frunze...oameni grabiti...zgomot de masini...Bucuresti...emotii amestecate...Toate imi trezesc amintiri si imi dau un fior pe sira spinarii.

Stau si imi beau cafeaua, gandindu-ma la cum eram acum 3 ani de zile, cand eram la inceput de drum, intr-un oras nou, intre necunoscuti, incepand sa-mi fac propria carare si sa las o urma, asa cum mama imi spunea adeseori. Eram timid si timorat, ma simteam atat de mic si atat de singur, si ma presa mereu intrebarea "Ce voi face eu?", intotdeauna ma intrebam daca ma voi descurca, daca voi reusi, daca ma voi integra. Eram ca un copil care facea primii sai pasi. Aveam parintii aproape, ma sustineau, iar mama ma incuraja si ma imbarbata la fiecare telefon, incerca sa para puternica, dar stiam ca in spatele vorbelor, avea inima cat un purice si se gandea mereu la mine. Aveam putini prieteni acasa care reuseau sa ma tina de vorba si sa ma provoace sa ies si sa sa vad lumea. Traiam cea mai frumoasa poveste de dragoste de pana atunci, iubeam si eram iubit, si asta imi distragea atentia de la acest nou infiorator.

Imi amintesc si acum prima zi de facultate. Pffff o mare de oameni, nu imi venea sa cred ca am in an, la profilul meu, aproximativ 400 de colegi. Ma speria gandul concurentei, ma speria gandul ca ma voi plafona, ca nu ma va auzi nimeni. Am incrupat o mica gasca, de moldoveni de-ai mei, cum imi placea sa-i numesc, urmand sa petrec cu ei cei 3 ani de facultate.

Nu a fost nici usor dar nici prea greu. Am reusit sa ma adaptez, sa ma integrez, sa invat in mare orasul, sa socializez, sa intru in ritmul alert atunci cand era nevoie, sa ma distrez si fara bani si cu bani. Si timpul a trecut. Iar acum cand ma gandesc, parca mai ieri ma simteam ca un invatacel pe treptele facultatii, iar acum sunt absolvent si masterand.

Las' ca pot si fara voi!

Un drum plicticos spre Bucuresti m-a facut sa ma gandesc la cateva lucruri pe care le dadusem uitarii de ceva timp, fara se le mai dau prea mare importanta, in ciuda faptului ca odata ma rodeau la culme si ma consumam mereu, acum vreau doar "sa inchei socotelile" daca as putea spune asa, dupa care sa-mi vad de ale mele.

Nu de mult, un prieten bun ma cataloga drept "o speranta, un potential si un spirit rar intalnit, dar care se lasa pe-o ureche si e pacar, trebuie sa fie mai ambitios". Intr-adevar, poate pana nu demult as fi fost putin ofensat de o afirmatie de gen, dar acum, cand am luat cateva suturi strasnice in fund, de am cazut, am hotarat sa ma ridic, sa ma sterg de praf si sa accept si critici, unele fiind constructive si spre binele meu la urma urmei. Revenind la afirmatia prietenului meu, da, asa este. Cel putin pana acum ceva timp m-am cam lasat pe-o ureche, am facut totul in ultimult minut si prefer sa schimb tactica.

Ma mananca o energie de cateva saptamani, o pofta e a face ceva cu viata mea, de a iesi din nimicnicia in care ma plafonez. Am ridicat jumatatea de cap din pamant si cealalta jumatate am adunat-o din nori si acum sunt pe pamant. Palma pe care am luat-o la prima admitere pentru master, situandu-ma printre primii sub lista m-a facut sa ma inraiesc si sa-mi doresc mai mult. Vreau sa fac ceva ce imi place in viata asta care e atat de scurta si pe care as pierde-o de pomana daca nu as face altceva decat sa ma plang. Mai am o admitere, spre care merg cu fruntea sus, mai increzator, iar daca nici aici nu va fi bine, voi incerca pana voi reusi.

Acum, in perioada de tranzitie prin care trec, o voi numi intr-un mod amuzant "perioada in care zbor din cuibul parintesc" mi-au fost aproape doar cei care intr-adevar ma astepta. Ok, recunosc, am tanjit si poate inca tanjesc dupa vorbele de duh ale bunicii, dupa unele vorbe ale tatei, dupa unii prieteni pe care i-am urcat prea repede pe acel piedestal destinat adevaratilor prieteni. Dar las' ca pot si fara voi.

Acum in tren ma gandeam la acele persoane pe care sigur si tu le ai in viata ta, acei amici sau prieteni care joaca la doua capete. Cand ai perioade si perioade, si vin la tine si iti spu sa faci, sa dregi, ca va fi bine, ca esti cel mai cel, ca nu stiu ce, ca nu stiu cine e prost si sa nu-l bagi in seama, iar in acelasi timp regasesti aceleasi vorbe la acel nu stiu cine, cu care tu nu vrei sa mai ai tangenta sau contact, pe care eviti. Si te simti tradat intr-o oarecare masura. Pentru ca i-ai rugat sa nu te tradeze, pentru ca ai sperat sa nu te tradeze, pentru ca ai sperat ca insemni ceva pentru ei, mai mult decat niste cunostinte facute prin tine, la urma urmei. Sa fiu mai concis cred ca ati dori acum. Ok, voi fi. Exemplu: ai un prieten/prietena, cu care vorbesti, te intelegi foarte bine, esti foarte apropiat, si mai ai un prieten/prietena cu care nu te mai intelegi, iar singura legatura dintre tine si cel cu care nu mai vrei sa ai contact este prietenul cel dintai...care, in ciuda unui respect ce ar fi trebuit sa il pastreze pentru tine si sa lase in punctul mort orice conversatie cu X, nu o face, si vin zile si zile in care descoperi ca cei doi au de fapt o prietenie care consta in afirmatii si declaratii siropoase de prietenie si de iubire. Ce faci? taci, inghiti, spui frumos...la inceput...dar de la un timp ti se rupe...si renunti la amandoi, si iti spui "Las' ca pot si fara voi!". Ah si sa nu uit ca, in acest amalgam includ, atat fetele cat si baietii pentru ca, si noi suntem uneori mai rai ca fetele la barfa.

Vreau sa mai impartasesc aici o mica-mare bucurie, acea de a reinventa o prietenie, lucru care pentru mine inseamna foarte mult. Ma bucur nespus de mult ca am consolidat o prietenie si am inlaturat toate lucrurile care nu ne faceau bine, si am pornit pe un nou drum, unul mai bun, cu mai multe zambete. Stiu ca am gresit si eu, si atunci cand gresesc in fata unor prieteni buni, merita sa plec capul, pentru ca nu rezolvam nimic daca nu stim sa lasam de la noi si sa acceptam unde nu avem dreptate.

Ca pentru final as vrea sa iau in considerare ultima tema de actualitat care ma cuprinde si pe mine. fac parte dintr-o generatie denigrata si facuta cu ou si cu otet, o generatie care cu greu reuseste sa ramana la suprafata, care tanjeste dupa locuri de munca, in ciuda vorbelor grele spuse, suntem doritori de munca, venim cu idei noi si vrem sa ne auda si pe noi cineva, dar sansele noastre sunt mici...aproape infime. Dar hai sa nu ne plafonam, hai sa tragem de noi si sa cautam sa facem ceva cu vietile noastre, sa lasam ceva de observat in urma noastra. Sa nu ne mai denigram tara din cauza sistemului si a conducatorilor nostri prea putin prieceputi pentru a ne oferi un viitor stralucit, hai sa ne luam noi cu mainile noastre ceea ce ne apartine si hai sa le spunem si lor "Las' ca putem si fara voi!"

Sunt Tipu' de la 10, ma inclin!