Manifest

Mi-e somn incontinuu, am muschii amortiti iar creierul meu parca a intrat in hibernare si nu stiu de ce nu imi pot reveni. Adevarul e ca nici nu prea ma fortez sa fac ceva, pentru ca nu am nici o motivatie, nu prea am ambitie, recunosc, in perioada asta las timpul sa curga...

Sunt singur, si am parca o sete de singuratate, ma mir, pentru ca de obicei nu pot sta singur. Nu vreau sa mai aud pe nimeni cum se plange, nu vreau sa ma mai suni, nu vreau sa mai aud mereu ca nu sunt bani, nu vreau sa mai vad "prieteni" cu interese proprii, nu vreau sa ma mai cauti, nu vreau sa-ti mai intind mana, nu vreau sa ma judeci, vreau sa ma asculti,nu ma cautati...va caut eu.

M-ai plictisit, m-ati plictisit, nu mai am stare, nu mai am rabdare...nu sunt revoltat, sunt foarte sictirit si nu tolerez nici o greseala, nici un gest deplasat, nici o fraza grava, nici o gluma proasta...nimic. Sunt de o seriozitate ingrozitoare, de o insensibilitate straina-mi pana acum, si totusi de o sensibilitate mult prea mare...si am momente in care mi-as da doua palme.

Nu ma mai intereseaza, nu ma mai mira, nu ma mai doare, nu-mi mai pasa, nu ma mai incanta, nu ma mai sperie, nu ma mai bucura, nu mai iubesc...nimic. E un nimic gol, de care fugeam mereu, iar acum il vreau...

Si mi-e ciuda...mi-e ciuda intr-un final pe mine, pentru ca pot, vreau si merit mai mult, pentru ca am fost fraier, pentru ca mi-a pasat prea mult, pentru ca nu am luptat mereu pana la capat pentru ce imi apartinea, pentru ca ascult dar tac.

Plec o perioada. Sunt asemeni unui zombi care respira, mananca, bea si vorbeste destul de rar, si...nu-mi mai pasa.

...eu imi voi reveni...voi o sa reveniti?

In memoriam...

Paseam in curtea casei in care am copilarit, si ma intampina mereu cu zambetul pe buze, bucuroasa ca astazi ziua ei va fi mai buna, pentru ca am venit eu sa o bucur, sa ii povestesc, sa ii ascult oful, sa radem, sau pur si simplu sa ascultam tacerea acelei case.

Verile erau pentru mine un izvor de fericire, de chicoteli, de flori si de fructe. Imi amintesc cum ma chema pe furis si ma trimitea sa cumpar inghetata pentru amandoi, chiar daca mancasem inca doua in aceeasi zi. Tin minte si acum, una de vanilie pentru mine si pentru ea de ciocolata. Toamna, o priveam cum culege strugurii, agale, cu ochelarii pe nas, afundata in gandurile ei...dar nu uita ca sunt si eu acolo si ma chema mereu sa-mi dea ceva bun, pus la pachet de acasa. Iernile erau ca in povesti, cand curtea era plina de zapada, iar strada rasuna de glasuri de copii, ma astepta mereu impletind langa soba, cu o cana de ceai cu miere de albine.

Nu ma certa si nu ma batea, chiar daca am fost un copil stiurlubatec, stia sa-mi spuna frumos ce e bine si ce nu, sa ma faca sa stau cuminte doar povestindu-mi. Nu m-a crescut in puf, nu mi-a facut cadou jocuri pe calculator si nu m-a dus la McDonalds, dar in schimb m-a leganat cu perna pe picioare cand eram mic, imi impletea mereu sosete si pulovere, imi facea gem si dulceata, invartita si placinta cu mere, si radeam mereu de bunicul.

M-a invatat sa spun o rugaciune seara la culcare, sa pot dormi linistit, m-a invatat sa cos, sa gatesc, sa plantez, sa culeg, sa fiu calm, sa am speranta, sa fiu impaciuitor...

Ma chema mereu la ea cand era singura, sa ii tin de urat, sa mai stam de vorba, sa ne uitam seara la emisiunile noastre preferate si sa chicotim impreuna.

As vrea sa-ti tin si acum de urat, as vrea si acum sa mai radem impreuna, sa-mi faci invartita sau chisalita, sa ne uitam la televizor, sa-mi impletesti...Dar ai plecat...

Ai plecat, dar vreau sa stii ca ai lasat ceva in urma ta, ca vorbele si povetele tale vor vietui mereu...voi pastra mereu vie amintirea ta, glasul si vorba ta dulce...stiu ca de acolo de sus vei avea mereu grija de mine, bunico...

Schita...unei inimi peticite

Dincolo de aparente, de vorbe si de alte insusiri, il cunosc de ceva timp. As putea spune ca il cunosc de o viata intreaga, dar inca nu stiu daca ma pot pronunta in felul acesta, pentru ca asemeni unui munte, care a luat parte la nasterea lumii, a suferit multe si diferite modelari. Doar ca in cazul lui, nu au fost ploaia, vantul sau soarele, ci au fost sentimente, oameni si trairi.

E un baiat cam ca toti ceilalti. Cu o copilarie plina de nebunii, de zambete si de lacrimi provocate de cazaturi,batai cu alti prieteni sau mici dezamagiri, e dintotdeauna plin de viata. Imi place, chiar daca nu a fost intotdeauna un baiat de nota 10, a stiut mereu ca trebuie sa persevereze, sa isi faca mandrii parintii, sa isi tina prietenii aproape si sa incerce sa se faca placut prin felul sau de a fi, nu prin aparente.

Veti crede probabil ca despre asta e vorba, ca sunt un fel de memorii sau un fel de caracterizare, dar nu e asa. Capitolul la care vreau eu sa ajung este legat de inima si de suflet. Stiu ca el tine mult la capitolul acesta pentru ca are un suflet mare si o inima peticita. Si stiu ca nu e ceva rau sa ai o inima peticita, atat timp cat ea nu e peticita la propriu. Stiu ca nu i-a fost frica niciodata sa isi lase inima in mainile altora, si stiu ca asta inseamna a trai, a simti, a iubi, caci daca ai o inima normala, nu prea are farmec, trebuie sa ii faci o poveste, trebuie sa o lasi sa umble.

Am avut un timp in care il incadrasem intr-un tipar. In tiparul "baiatului ce sta intr-un balon de sticla", dar acest tipar a fost pana acum cativa ani, pentru ca, dupa cum il stiu, nu ar fi putut trai o viata intraga inchis intr-un balon de sticla. Asa ca incet incet a spart sticla, a calcat usor cioburile in picioare si a inceput sa respire aerul de afara, sa simta razele de soare, iar inima a inceput sa ii bata. A inceput sa traiasca.

Pana cand in viata lui a aparut femeia, nu s-au intamplat prea multe, iar toate ce veneau, treceau cu prea mare usurinta. A descoperit in femeie o renastere, un refugiu, un fel de a trai cat mai frumos cu putinta. A strans in sufletul sau, fara sa isi dea seama, lucruri ce erau predestinate daruirii. Si asa a inceput sa daruiasca, sa iubeasca, sa inteleaga, sa compatimeasca, sa asculte si sa sufere.

La inceput a fost un pueril. Era mult prea stangaci sa faca ceva gresit, asa ca s-a lasat purtat dus de val, iar prima femeie pe care a intalnito, parea sa fie si dragostea cea mare. Din pacate a durat aproape un an, dupa care, fara sa se fi gandit la ce urmeaza dupa o prima dragoste, a suferit. A suferit ca un copil, nestiind ce e de facut, nestiind ca mereu trebuie sa strangi din dinti si sa nu te opresti din cautari si din mers. A indurat rautati, si gesturi necugetate, pentru ca stim cu totii cat de dureros este sentimentul de a fi dat la o parte si inlocuit cu altcineva, doar pentru a face rau. A fost prima lui experienta, si trecand de gustul amar al despartirii, a ramas cu gustul dulce al iubirii, al sentimentelor, al clipelor de neuitat. De atunci a stiu ca asta ii va colora viata.

In perioada aceea il analizasem si mi-am spus ca va trebui sa se maturizeze sa poata intelege cu adevarat ce e dragostea. A urmat o noua dragoste. O dragoste pura, alaturi de o copila ce il facea sa fie fericit si sa ii sticleasca ochii. Toti ii spusesera sa aibe grija, nu pentru ca va suferi, ci pentru ca urma o perioada dificila in viata lui si avea nevoie de concentrare. A reusit sa imbine utilul cu placutul si a trecut cu bine peste ce era de trecut, lasand in urma clipe de neuitat si amintiri mai mult decat frumoase. Dar si de data aceasta a fost aruncat la gunoi. Nu imi pot da seama cum, dar in cel mai neasteptat mod. A ramas cu gura cascata si cu ochii in soare. Deja in mintea lui era intrebarea "De ce eu, din nou?". Am fost in umbra lui si atunci, si asemeni unui bebelus, il vedeam cum creste si se maturizeaza. Ce e drept a fost prea din scurt sa poata suferi in adevaratul sens al cuvantului, si nu a avut timp sa se adanceasca rana ca prima data. Si-a spus calm si linistit "Dragoste cu sila nu se poate face!" si de atunci a mers pe principiul acesta.

Timpul era prietenul lui pe vremea aceea. Nu ducea lipsa nici de parinti ingaduitori nici de prieteni apropiati. Putini ce-i drept, dar aproape de inima lui. A urmat o perioada in care a descoperit ce inseamna sa fii libertin, sa te distrezi, sa cunosti multa lume. O noua imagine despre viata aparuse in fata lui. Dar o noua viata a inceput pentru el cand a plecat din sanul familiei, si in acelasi timp si-a gasit o noua dragoste, care pe urma, s-a dovedit sa fie intr-adevar, prima lui dragoste. A fost femeia careia ii daruise tot ce avusese el mai de pret. Trup, suflet si inima. Incepuse sa iubeasca cu adevarat. Incepuse sa cunoasca foarte bine placerile trupesti si micile bucurii care veneau din lucruri simple. Dar asemenea unui drum, presarat cu gropi, asa a fost si aceasta dragoste a lui. Abia aici incepea adevarata suferinta, abia aici incepuse sa guste lacrimile sarate ale ochilor sai albastri. Cu un ochi radea si cu un ochi plangea, pana cand intr-o zi a ales. Si a ales sa rada. A pus capat unei iubiri tumultuase, luand o decizie care nu numai ca a socat pe cei din jur, ci si pe el. Stia ca acum, ca de acum, poate gandi lucrurile asa cum trebuie.

A urmat poate cea mai plina de nebunii perioada a vietii lui. Simtea ca traieste. Se bucura de fiecare clipa pe care o traia, cunoscuse multi oameni, isi facuse noi prieteni si se apropiase foarte mult de faptura ce ii daduse viata. Nu ii mai pasa de dragoste. Atunci incepusem sa ma mir de el, pentru ca nu il cunosteam asa. Dar eram convins ca inauntrul sau, a ramas acelasi om cu multe de oferit si la fel de multe de primit. A cunoscut multe prezente feminine, dar nu avea inca rabdarea de le cunoaste intra-devar. Si atunci cand se astepta mai putin, a aparut in viata lui o alta femeie. Parca il vrajise. Era din nou acel om pe care il stiam, iubea, radea, traia, si avea din nou aerul cu care toata lumea se obisnuise. Nu stia insa ca ce avea sa il astepte peste ceva timp, era lucrul ce ura cel mai mult pe lumea aceasta...infidelitatea. Nu l-am mai vazut atat de furios de cand il cunosteam. Era o traiere noua pentru el, si nimeni nu stia cum va reactiona, dar spre uimirea toturor, si a mea, s-a comportat ca un om matur in gandire, si a trecut peste aceasta etapa cu brio, exceptand un gest pe care il va regreta intreaga viata...Nu vi-l spun, pentru ca mi-e rusine mie de rusinea lui, asa ca trec mai departe.

Ma obisnuisem sa ma surprinda de la o femeie la alta, de la o cucerire la alta, dar tin sa precizez ca acum, in ochii mei, a fost apogeul tineretii lui. Era student, iubise ce e drept, cu toata inima, trecuse prin tot felul de intamplari, si reusea mereu, asemenea unei feline, sa cada in picioare. Stiu ca nu se crede un Fat Frumos, o stie asta prea bine, dar are ascunsa in inima lui o mandrie. Mandria de a fi el, de a fi diferit de ceilalti, mandria ca are el "ceva" care il face special si diferit. Acum pe mine nu ma luati prea mult in seama cu laudele, sau o puteti face, pentru ca din gura lui n-o sa le auziti niciodata. E genul de om care isi vede de ale lui, nu doreste moarte caprei vecinului, si stie ca lauda de sine nu miroase a bine.

Acum probabil ca ati prins firul si asteptati urmatoarea intamplare. Ei bine ea a venit mai repede decat se astepta oricine, mai ales el. Femeia pe care incepuse sa o iubeasca parea ca este sufletul sau pereche. Se completau, gandeau la fel, si de cele mai multe ori scoteau aceleasi fraze pe gura. A fost diferita prin faptul ca l-a lasat sa-i ofere tot ce a avut el, fara sa il grabeasca, fara sa aibe obiectii, si fara sa uite ca si el are nevoie de aceleasi lucruri. Totul a fost ca o poveste frumoasa desprinsa din romanele de dragoste. Roman de dragoste, care din pacate, a fost inchis parca fara a afla sfarsitul povestii. Soarele sub care au fost in tot acest timp a disparut fara a da o explicatie cat de cat normala, iar el ramanand din nou un singuratic.

Din cate il studiasem si il urmarisem, mi-a parut ca intrerupse povestea de mai sus pentru ca simtea lipsa unor lucruri dupa care incepuse sa tanjeasca. Iar aceasta lipsa l-a indrumat spre o alta prezenta feminina, care parca il aprinsese ca la inceputuri. Dupa cum l-am urmarit, a dat-o dintr-o extrema in alta cu aceasta femeie, pentru ca pe cat de fericit si entuziat a fost la inceputuri, pe atat de mohorat si de scarbit a fost in final, pentru ca s-a dovedit a fi o dezamagire, o pierdere de timp si o irosire de sentimente. Si pentru ca voia sa se gandeasca si la el,macar odata, a pus capat fara sa mai stea pe ganduri. A stins inca din fasa ceea ce parea a urma un mare circ, care ar fi patat inima lui, si l-am admirat ca nu si-a murdarit mainile, si inca odata nu si-a spalat rufele in public.

Am facut o recenzie, si sper sa nu fiu plictisitor, dar ce e drept, ce scriu acum, scriu ca intr-o buna zi sa vada si el. Din umbra il urmaresc in continuare, si nu l-am scapat o clipa din ochi. Este schimbat. Foarte schimbat as putea spune, dar pe mine nu ma poate pacali. Pe dinautru stiu ca are acelasi suflet mare, aceeasi inima buna, si aceeasi pofta de a oferi dragoste. Ah, si mai stiu ca acum, are nevoie de dragoste, are nevoie sa fie ingrijit ca un copil. Acum vrea sa se lase iubit. Dar nu va asteptati sa se lase pe tanjeala, pentru ca eu stiu sigur ca nu va avea taria sa faca asta, ci va rasplati inzecit poate, femeia care isi fa vace curaj sa il iubeasca de acum. Si stiu ca este din nou la un inceput de drum. Mai stiu ca a pasit cu dreptul, iar femeia ce il are acum, arata ca ar avea potential si ca poate sa-i asigure ce are nevoie.

Putini il stiu asa cum il stiu eu...foarte putini. Reclama nu ii fac, ca nu are nevoie. Cine il cunoaste, cred ca stie despre cine vorbesc. Tot ce as vrea sa ii transmit este sa tina ochii deschisi, sa aibe inima pregatita si mintea limpede.

Cei mai frumosi ani...Absolvirea.

Imi vine greu sa cred cum a trecut timpul...parca mai ieri eram boboc la jurnalism, parca mai ieri cutreieram in necunoscut strazile Bucurestiului, parca mai ieri...Au zburat destul de repede 3 ani, poate cei mai frumosi 3 ani din viata mea, si nu regret nici un minut alegerile care le-am facut, si stiu ca mereu voi privi inapoi cu un zambet larg pe buze dar si cu un gust amar...pentru ca s-a terminat, si nu mai pot intoarce timpul.

Astazi am fost declarat absolvent. Absolvent al Universitatii "Spiru Haret", Facultatea de Jurnalism, Comunicare si Relatii Publice - Bucuresti - Promotia 2011, cu frecventa la Zi. In ciuda gurilor rele si a altor afirmatii publice, sunt mandru ca sunt absolvent haretist. Dupa cum zicea si dragul nostru decan astazi, am reusit sa depasim toate hopurile, si am inchis gura celorlalte universitati care au incercat sa intineasca numele facultatii noastre. Dragii mei, suntem acreditati, suntem profesionisti, suntem buni si venim cu pofta de munca. Noi suntem jurnalistii de maine, de noi veti auzi peste cativa ani, iar eu, voi spune cu mandrie cand voi vedea unul din colegii mei, pe micile ecrane, in presa, sau ii voi auzi la radio, "Am fost colegi, suntem absolventi haretisti!"

Sunt incantat de festivitate si vreau sa multumesc organizatorilor, profesorilor si colegilor mei, care au dat dovada de profesionalism, si totul a mers ca pe roate. Am fost ca o mare familie, si sper ca incontinuare sa ramanem ca o mare familie care are membrii sai prin toate colturile tarii sau ale lumii.

Felicitari dragi colegi, felicitari! Multumim domnilor profes
ori pentru atentia oferita, pentru cunostintele impartasite, pentru rabdarea avuta, pentru indulgenta si mai ales pentru profesionalism!

Acum pot sa spun ca sunt "om cu studii superioare" :)). Va salut, felicitari si ma inclin. Al vostru Tip de la 10, proaspat absolvent al facultatii de Jurnalism.

Viata-i grele, nu toti poate...

Salutare natiune! Am revenit in aceasta dulce seara de iunie, aici printre internauti, pentru a mai "intzepa" un semn al exclamarii, pe langa alte semne ale exclamarii din aceasta tara, din aceasta natiune.

Retelele astea de socializare fratilor, ne pun imaginatia la treaba, unora din noi care chiar ai putea crede ca duc lipsa de imaginatie, te pot surprinde. Blogurile nu mai sunt blogurile de alta data, cand intrai pe un blog, fie el si necunoscut si citeai, si te afundai in citit, si trageai o concluzie, luai o invatatura...dar acum? Acum iti faci blog ca sa critici, ca sa te plangi, ca sa te lauzi, ca sa "inveti". Halal! Nu se numesc bloggeri aceia din ei. Nu ma dau eu mare blogger acum, dar in nici un caz nu ma numar printre cei de sus.

Site-urile de stiri sunt pline de aliante si ras-aliante politice, de Moni, Iri si Irina mai nou, Oana, Daniela,Mircea, sau altii. Fratilor, chiar trebuie sa consumam atat de multa idiotenie? Pentru ca asta facem. Toti in jurul nostru ne servesc ce au ei, iar din pacate sunt multi idioti, ipocriti, plangaciosi sau "smenari". Aici si vina noastra ca ii bagam in seama! Putem pleda vinovati aici, ca sa nu mintim asa pe fata.

Tu prietene, nu te-ai saturat sa-l auzi pe X. ca se plange ca viata e grea, ca oamenii sunt corupti, ca tara asta e de cacat, ca altii fura si el e cinstit? EU m-am plictisit fratie de toti oamenii astia. Mi-e sila de ei. Crezi ca e viata mai usoara daca incepi sa te plangi? Crezi ca rezolvi ceva ca arati cu degetul si esti revoltat? Iti vand un pont si nu trebuie sa imi ramai dator: energia pe care ti-o pierzi criticand pe altii, aratand cu degetul si vociferand, consumati-o prin mai multa munca in folosul tau. Ce daca altii fura? Tu munceste si fii cinstit. Sau fura si tu, dar cu cap, ca vorba aceea, hotul neprins, negustor cinstit.

Sau tu prietene, nu te-ai saturat sa mergi pe strada si sa te tot feresti sa nu intre toti nesimtitii in tine? Ok, te feresti, te fereai pe timpu' lu' Ceasca, te fereai in anii '90, te fereai la inceputul prosperilor ani 2000, dar e s-a cam terminat cu politetea. Nu te mai plange ca toti sunt nesimtiti. Taci si vezi-ti de drumul tau. Incearca sa fii un nesimtit cu bun simt. Fa-ti tu in viata ta o revolutie, dar doar pentru tine.

Eu, prieteni, in ultimile zile, pe langa soare, buze roscate, am avut parte doar de genul asta de persoane. Plangaciosi egoisti, care isi pierd timpul zi de zi aratand cu degetul si plangandu-se ca ei muncesc si viata e atat de nedreapta, de nesimtiti care au strazi si bulevarde, de persoane care te intreaba ceva si cand te apuci sa le povestesti, schimba subiectul si te intreaba la ce te-ai uitat aseara.

Hai sa o dam naibii de treaba si sa terminam cu smiorcaiala, si sa nu ne mai plangem atat ca e greu, ca nu e aia, ca nu avem aia, sau cealalta, ca ala face, ca celalalt fura. Cu totii o stim ca traim in niste vremuri de cacat! Nu e tara noastra de vina, ci o parte din oamenii ce o populeaza, ca si in majoritatea tarilor.

Hai sa ne bagam mintile in cap! Cine nu crede ca lauda de sine nu miroase a bine, e un laudaros. Iti mai spun o treaba, de mi-o spunea tata cand eram copilandru, si trebuia sa fac ceva nou, sau ceva ce nu prea imi facea placere: "Dragul meu, daca nu stii, te invat...daca nu poti, te ajut...daca nu vrei, ti-o furi." Acum sa nu credeti ca taicamiu ma articula...nu, era de ajuns sa ridice vocea, si era mai mult decat destul...uneori spuneam ca prefer sa imi dea o palma decat sa imi vorbeasca :))...dar in concluzie, cam asa ar trebui sa functioneze societatea noastra scumpa.

Sunt Tipu' de la 10, ma inclin, iar pana data viitoare, daca vrei sa faci o schimbare, incepe cu omul din oglinda.

Prapastia soarelui meu...

Bine am revenit acasa...aici, pe blogul meu, pentru ca aici ma simt ca acasa...aici pot fi cum vreau eu, pot sa ma descarc, pot sa laud, sa critic, sa iubesc, sa urasc, fara sa ma judece nimeni. Mi-a fost dor de bucatica aceasta a mea, de aceasta mica lume de aici care ma calmeaza si ma linisteste ori de cate ori ma aflu aici.
Pfff, mi-e greu sa incep, iar dupa titlu, care e menit sa puna semne de intrebari care mai de care mai bagacioase, nu e nici o graba, curiozitatea a omorat pisica iar graba strica treaba. Asa ca toate la timpul lor.
In ultimile doua luni jumatate, am avut parte de o "salata" de experiente...unele din ele de neuitat, vorbe, sentimente, fapte, gesturi, prieteni noi si experiente noi, zambete si lacrimi...iar unele din ele care m-au facut sa ma schimb, care mi-as fi dorit sa nu se intample. Sau mai bine nu. Orice lucru se intampla cu un rost, nu? Si vorba americanului "One thing leads to another.".
Am poposit pentru cateva minute bune aici, sa mai astern cateva trairi...care pentru mine vor ramane amintiri, iar pentru altii, poate, vor fi ca niste lectii sau poate simple povesti.
Dimineti insorite de primavara, cu parfum de zambile si lacramioare, cu miros de cafea si paine prajita, cu par ciufulit si cu buze uscate, cu "buna dimi", sau simple dimineti in care soarele imi batea in geam, m-au facut sa imi doresc sa am Soare in fiecare zi...sa pot sa ajung intro zi sa am un Soare al meu... sa il fac sa straluceasca ori de cate ori am nevoie, sa il trimit la culcare atunci cand imi este somn, sa il chem sa imi bata in geam cand lenevesc in pat...il vreau. Si il voi avea. Cu munca, munca, multa munca si rabdare, cu speranta, si cu vorbele bune ale alor mei si ale prietenilor mei dragi.
Nopti nedormite, asternuturi ravasite, geamuri aburinde, piele luminata de soare, miros suav de parfum stins au trezit in mine din nou speranta, dorinta, vointa de a face ceva mai mult decat a zabovi printre site-uri, sucuri, pahare si tigari, intr-o viata mult prea scurta pentru a ma plange ca e un chin.
Dar cum Soarele nu e inca al meu, Ploaia a venit...mi-a tunat si mi-a fulgerat Soarele intr-una...il chema si il trimitea mult prea des, si de fiecare data pentru putin...mult prea putin...pana cand incepea sa se stinga...incetul cu incetul, asa cum torni apa peste jarul rosu incins, asa si Ploaia stingea Soarele pe care mi-am jurat ca il voi pastra mereu lucind cate zile voi avea. Am dezamagit! M-am dezamagit pe mine, dar si pe cei din jurul meu.
Nu stiu cum, si cand, a aparut o sclipire...Sclipirea de care aveam nevoie. Mi-a lipsit enorm. O iubeam candva ca pe ochii din cap pentru ca doar cu ea ramaneam mereu...si s-a jurat ca nu va mai aparea in viata mea, dar uite ca mi-a intins o raza si tura asta. Si i-am intins mana...i-am intins mana si am prinso cu tarie...si am reusit sa-mi aprind Soarele din nou. Iar acum voi face tot ce tine de mine sa il tin doar pentru mine.
Munca, munca si iar munca. Dar vreau sa cred mereu ca nu e in zadar. Ma apropii acum de prapastia la care Soarele meu s-a oprit intai si a ezitat. A pornit la drum si a facut cativa pasi cu incredere. Vreau sa nu cad in prapastia asta, vreau ca Soarele meu sa fie mereu deasupra, si sa trec peste cea mai mare prapastie de pana acum cu bine...cu putine zgarieturi, cu o inima pansata, dar cu fruntea sus.
Acum e cam timid...nu mai are razele ce le avea candva, dar il voi ajuta sa straluceasca mai tare ca niciodata...
Tu, prietene, care ma citesti acum, iti multumesc pentru ca ti-ai pierdut cateva minute din viata, dar sper ca o raza din Soarele meu sa fi ajuns la tine, sa iti poti aprinde si tu un Soare al tau.
Mi-a facut mare placere, si acum ma simt mai liber in interior...voi face din nou o pauza mai lunga, dar cand voi reveni, sper sa sarbaorim! Va salut, iar pana data viitoare, sunt Tipu' de la 10 si ma inclin!

Femeia, pe bune...

Sunt de acord cu sintagma "toate femeile sunt frumoase". Nu e un compliment de sezon. Pus si simplu, uitati-va la noi, barbatii, prin comparatie. Niste barbari. Avem par pe piept, chelim din tinerete si facem burta din adolescenta...Cei mai multi dintre masculi au eleganta unui hipopotam mahmur dupa o cina de fructe fermentate...Ati vazut reclamele la bere?...Sunt odioase, dar nu sunt departe de realitate.
Sa fim sinceri cu noi. Va imaginati o lume fara tocuri?...Eu nu. Fara suvite de par aranjate teatral, cu capul inclinat intr-o parte...Fara parfumuri si piele fina? Fara manipulare dulce, fara toane, fara manichiura french si lipstick cu aroma de zmeura? Fara indecizie la cumparaturi, fara farduri si glezne subtiri...O lume seaca. Daca toate astea ar disparea -sa zicem- joi, eu vreau sa fiu mort si ingropat vineri dimineata...
Ati vazut cat de frumoase sunt mamele? Ganditi-va la mamele voastre si incercati sa va imaginati ceva mai frumos...Nu exista! Asa cum nu exista frumusete masculina. E o contradictie in termeni! Barbatii socotiti "frumosi" au sigur o latura feminina si se cheama metrosexuali, nu barbati. Cand rade unul de-al nostru, cel mult te face sa razi. O femeie te topeste cu un singur zambet si cu o privire pe sub sprancene te baga sub pamant. Aratati-mi ceva mai puternic pe lume! Pur si simplu, mi-ar fi groaza sa-mi imaginez o planeta fara femei. O lume fara inspiratie artistica, fara tandrete...Fara flirt. Fara pasiune. Fara forme rotunde. Iadul ar putea sa fie foarte bine un Paradis fara femei...Doar noi barbatii, un ocean cu hamei si o vesnicie sa autam un sens in toata povestea...
Pentru voi scumpe prezente feminine...Ma inclin!